5 și 2010

Am primit de la Roxana o leapșă, în care îmi cere să scriu despre 5 lucruri pe care le-am realizat în 2010.

Am făcut foarte multe lucruri, unele mai bune, altele mai puțin bune, important e că toate deciziile mi-au aparținut și cu siguranță am învățat ceva util din greșeli sau din reușite.

Cum 5 e și numărul meu norocos, să încep:

1. Am avut curajul să schimb câte ceva în viața mea și am decis ce vreau să fac în viitor, am fost mult mai fermă în a lua anumite hotărâri, am avut curajul să spun "stop" atunci când nu mă mai mulțumea ceea ce se întâmpla în viața mea și s-o iau de la capăt.

2. Mi-am scris lucrarea de licență și am trecut cu bine un examen de licență dificil. Acum un an, licența mi se părea o povară, mă gândeam cum va fi când voi fi și eu licențiată și cum voi trece peste toate. În vară am fost însă licențiată, dar parcă nu mai realizam, nu-mi mai dădeam seama că înainte mi se părea ceva aproape imposibil...totul a trecut foarte repede, tot stresul și nopțile nedormite parcă dispăruseră.

3. Cred că a fost anul în care am ieșit cel mai mult în oraș cu fetele, a fost anul în care ne-am sudat un grupuleț care sper să rămână mereu unit. Deși am avut sesiuni, licență, tensiune acumulată de trecerea timpului, iar unele dintre noi și joburi, am știut să ne mai rupem din când în când de toate astea și să ne bucurăm împreună:

4. Câteva luni bune, am avut un obiectiv: îmi strângeam bani să vizitez o țară străină. În final, ne-am adunat 6 prietene și am ales Roma, capitala italiană plină de istorie și măreție, unde am petrecut 4 zile de vis. Mă bucur că acest obiectiv m-a ajutat să fiu mai cumpătată, să nu mai cheltui banii oricând și oricum, am renunțat să merg vara într-o vacanță la mare sau la munte, pentru că în octombrie urmau câteva zile mult mai frumoase. Și a meritat:

5. Am început să citesc cărți de dezvoltare personală, care m-au ajutat să înțeleg că pot face foarte multe lucruri, atât timp cât îmi propun ceva și îmi urmăresc obiectivele. Și pot spune că tot ceea ce am făcut mi-a adus mulțumire, deși mai rămâneau lucruri pe care mi le doream. Știu însă că trebuie să ma bucur de ceea ce am, că trebuie să apreciez ceea ce am și să am răbdare, pentru că la un moment dat, vor veni și celelalte. Până la urmă, nimic nu este întâmplător și toate au un scop.

Ar mai fi multe lucruri: am pierdut sau am câștigat prieteni, au rămas alături de mine persoanele care ma apreciază,am avut un an frumos la cămin, alături de colega (Alina), am cunoscut oameni noi și am încercat să învăț de la ei, am fost primită cu căldură într-o asociație, ART Fusion, unde am învățat foarte multe lucruri și am fost mai responsabilă.

Nu în ultimul rând, deși n-am avut eu vreo contribuție directă, în 2010 fratele meu și-a dat Rezidențiatul și a devenit Medic Rezident Neurolog. Pentru mine, e un motiv de mândrie: acum 6 ani când a intrat la Medicină, era puțin mai aiurit, ma gândeam că mai e mult până să devină el medic și mi se părea totul ciudat. Acum s-a schimbat total, știu că e potrivit pentru meseria asta, e cu totul alt om și sunt sigură că îi va fi bine.

Iar pentru 2011, mi-am scris pe un carnețel câteva obiective. Mi-am spus că dacă le scriu, le voi citi mai des și le voi respecta. Așa și trebuie să fie: de mine depinde dacă voi reuși ceea ce îmi propun și dacă voi fi mai optimistă. Nu vreau să mai aștept să mi se întâmple ceva bun sau să-mi cadă ceva din cer, vreau să cred și să atrag ceea ce vreau să mi se întâmple.

My december...

E decembrie...e un sentiment ciudat, un amestec de veselie, zâmbete, dar și de nostalgie, gălăgie, agitație. Orașul a devenit mult prea agitat, toată lumea se grăbește mai mult decât de obicei,o doamnă pe stradă încerca să stabilească o întâlnire cu cineva și spunea " ne vedem marți, că apoi vin sărbătorile". Azi s-a instalat cu adevărat iarna în București...a nins mult, dar parcă nu mai eram atât de mulțumită. Acum câteva săptămâni îmi doream mult să ningă, să văd zăpadă, iar acum parcă a venit iarna pe nepusă masă. Stratul alb de zăpadă mă încântă, mă bucur să văd totul în alb, dar parcă gerul de afară diminuează tot.

În toată zarva asta, încerc să-mi fac o potecă, să merg la fel ca până acum, să-mi încep o zi liniștită pe care să o termin la fel. Inevitabil, mă apucă nostalgia...că a mai trecut un an, că poate nu am reușit să fac tot ce mi-am propus, că mai vroiam să am timp pentru o mulțime de lucruri. Dar încerc să văd și partea pozitivă: am făcut destule și anul acesta (poate nu e atât de important, pentru că toată lumea face asta la un moment dat, dar mi-am luat licența și am intrat la master), am făcut și altele...până la urmă, anul acesta a fost timpul meu, eu am dispus de el cum am dorit.

Și în curând va fi tot mai multă agitație, tot mai multă aglomerație și lume nebună. Unde se grăbesc toți? de ce nu lasă să treacă timpul la fel ca până acum și strică totul cu nerăbdarea lor?

Aștept să plec acasă, unde sper să găsesc mai multă liniște...dar știu că și acolo, într-un oraș mic, oamenii sunt la fel de grăbiți. În perioada asta, sunt la fel ca toți ceilalți, e un tipar universal pe care toți îl copiază în preajma Crăciunului.

În cameră e liniște, e mult mai bine...până dimineață, când voi ieși din nou în nebunia de afară...

Un nou hobby

Acum ceva timp mi-am cumpărat o floare din acelea handmade, pe care le purtăm la haine. Vroiam demult să-mi cumpăr una, dar cred că nu-mi plăcuse nici una atât de mult, plus că nu mă puteam hotărî ușor la o culoare, pe care să o asortez la mai multe haine. Mi-am cumpărat în final una mov, de la o doamnă care venea pe Lipscani și îți făcea chiar și pe loc, dacă aveai vreo preferință. Am dat pe această floricică 20 de lei. Apoi m-am gândit că vreau mai multe culori, nu doar una...dacă mi-aș fi luat 5 de exemplu, ar fi fost cam mare investiția. Mi-am zis că aș putea să-mi fac și eu asemenea flori, câte vroiam și ce culori vroiam.

Așa că m-am dus la mercerie, unde am găsit o multitudine de modele de dantelă și stăteam câte 10-15 minute să-mi aleg ceva, mă duceam apoi sa-mi iau alte nuanțe de material cu care să le pot asorta, mă întorceam după nasturi și tot așa. Cred că doamnele de acolo nu prea înțelegeau de ce mă învârt așa, dar nici nu trebuia...eu eram în lumea mea, îmi făceam în cap modele, combinații de culori și nasturi. Am ajuns acasă, am început să-mi fac florile astea și am fost încântată de rezultat. Ce-i drept, stăteam câteva ore la început, pentru că vroiam să iasă cât mai bine. Am început apoi să le port la haine, să le etalez:) Se pare că celorlalți le-au plăcut. Mă întrebau prietenele cine m-a învățat să le fac...nu m-a învațat nimeni; pur și simplu am analizat-o pe cea pe care mi-am cumpărat-o, apoi mi-am făcut eu singură, așa cum m-am priceput.

Acum sunt încântată că nu mai am doar o floare, ci mai multe, că n-a fost nevoie să cheltui prea mulți bani și, în plus de asta, am mai multe culori, așa cum îmi doream. Pot spune că e un nou hobby care îmi face plăcere, dar care necesită și ceva timp, de care nu dispun întotdeauna. Dar îmi place să ies din banalul unei zile obișnuite, să-mi fac o nouă floare, o nouă culoare. Îmi înșir în pat toate materialele și dantelele pe care le am. Întrucât prietenelor le-au plăcut florile mele (sper că n-au spus asta doar din complezanță:)), le-am promis unora că le voi face și lor...așa că ar trebui să mă apuc de treabă, ca atunci când vine moș crăciun la ele, să treacă mai întâi pe la mine, să livrez câteva cadouri:)

Ce-a ieșit, mai jos:

Tu ești unic

"Chiar și firele de iarbă
Sau fulgii de zăpadă-
Diferă ușor între ei...
Știi,nu există nimic care să fie perfect identic cu altceva.

De la cele mai mici lucruri, cum sunt firele de nisip,
Și până la cele mai gigantice stele,
Toate au fost făcute cu o singură INTENȚIE:
Aceea de a fi unice!

De aceea, este o prostie să încerci să copiezi pe altcineva-
Și inutil să pretinzi că nu ești cel care ești cu adevărat!
Căci fiecare dintre noi ne naștem dintr-o MINTE
Ale cărei idei nu se epuiează niciodată.

Nu există decât UNUL SINGUR ca MINE,
Care poate arăta ce pot să fac eu-
Și tu ar trebui să te simți mândru,
Căci nu există decât UNUL SINGUR ca TINE.

Totul începe
Cu tine.
Tu ești o ființă nelimitată și sublimă."
James T. Moore
"Te-ai născut bogat", Bob Proctor

Emoție de toamnă

Deși este noiembrie, am avut parte de o vreme superbă în acest weekend. Deși stau de ceva timp în București, nu am vizitat Grădina Botanică, care e la o aruncătură de băț de locul în care stau eu. Dar cum niciodată nu e prea târziu, am mers cu Roxana și Carmen să vizităm Grădina Botanică.

Locul este minunat, deși era toamnă și au mai rămas doar plăcuțele cu denumirile florilor...de aceea am zis ca trebuie să mergem și la primăvară, când va fi un cu totul alt cadru.

Fără prea multe cuvinte, toamna este minunată când este soare afară...
Și pozele vorbesc de la sine



a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg46VpKejUjBvt8P-AVWyALhgF9pozfeWNXGhhiiymKm_Z-08h42BW6bAky4-ejeeLojaj58hkmEnxoCnNi-GtO3HuIcxJsty698ZRMmTk8wdCMOxc4bVKiT1VMlPZBGSDIht0stIZ98LE/s1600/Picture+166.jpg">

a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgjq3JbpSnq5tXj_PzeFA7JyDgzSA2PIlFicq6zuB5kVwXplB-1gW5r3CjrC2H7TfCE8VkSbAetb0zEWRlJz-f19UBxqVA-mfTbTHVtWuScuSGtDuF1MeI_NGbGXxyEpjTLCFnZbCecxgA/s1600/Picture+207.jpg">

De ce avem nevoie pentru a fi fericiți?

Cel mai mult avem nevoie de oameni: de o familie care să-ți fie alături mereu, de prieteni apropiați care să te înțeleagă, care să-ți fie alături atunci cand îți este bine sau rău, care să te cunoască suficient încât să știe când glumele sau cuvintele depășesc limita și încep să rănească, care să te lase să le fii alături mereu și să nu te îndepărteze dintr-un motiv nesemnificativ; de prieteni cu care să ieși la o plimbare în parc, la un film sau în oraș; de prieteni care să-și amintească de tine atunci când plecă departe și care să-ți arate din când în când că nu te-au uitat.

Mai avem nevoie de colegi/prieteni cu care să-ți împarți bucuriile și tristețile, care să-ți cunoască secretele și să nu te judece; colegi cu care să împarți totul, cu care să vorbești și să râzi până la 3 dimineața, colegi care să se transforme în cei mai buni prieteni. Aici ma refer la Alina, colegă de facultate, devenită colegă de cameră anul trecut și ulterior prietenă. Cea care mi-a spus după ceva timp că mă cunoștea doar din vedere, că va fi "plictisitor" să stea cu mine în aceeași cameră și se intreba "ce-o să mă fac eu cu asta?". A fost însă cea mai bună colegă de cameră pe care aș fi putut-o avea vreodată; acum nu mai suntem colege de cameră...am câștigat în schimb o prietenă bună. Aș mai avea nevoie de încă un an de poveste în care Alina să fie "prințesa" iar eu "dama ei de companie" (știm noi despre ce vorbim)

Avem nevoie de oameni ca să fim fericiți, dar oameni care să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, nu pentru ce cred sau ar vrea ei să fim. Unii vor rămâne lângă tine, alții te vor dezamăgi, vei întâlni din nou pe alții care te vor aprecia, apoi unii dintre ei te vor dezamăgi etc. Contează ca în final să rămâna cei care trebuie. Și printre aceștia va fi întotdeauna familia; atunci când mă dezamăgea cineve, frate-meu îmi spunea "că familia îmi va fi mereu alături, orice s-ar întampla"; și avea dreptate. Ceilalți nu sunt cu nimic legați sau datori față de noi...pot veni și pleca atunci când doresc...

Un profesor unic

Am extras cateva citate dintr-un articol despre profesorul Mihai Dinu, cel care ne-a invatat istoria si teoriile comunicarii, comunicarea interpersonala si cea non-verbala etc. In toate cursurile de comunicare, ne purta in istorie, filosofie, religie, chiar si in lumea animala, pentru a afla cum comunica animalele. Am invatat lucruri minunate, chiar fantastice, despre care ne intrebam la inceput ce legatura au cu domeniul comunicarii.... la cursurile dumnealui insa, tot ce ne povestea avea legatura cu aria comunicarii.

La primul curs, din primul an, am prins loc in ultimul rand. Domn profesor vorbea intr-un ritm alert, povestea o multime de lucruri, dar din spate nu puteai sa-l urmaresti prea bine. Dupa acest prim curs, era "bataie" pe primele 2 randuri din fata..


"A visat 24 de ani că va ajunge profesor"
......
"Când spune cât de puţin contează cuvintele atunci când comunicăm, câţiva studenţi privesc neîncrezători. Studiile arată că vorbele reprezintă sub 10% din ce transmitem. "Când întâlnim un om prima oară, ne facem o părere despre el în primele 90 de secunde. Câte poţi spune în timpul ăsta? Dar impresia se clădeşte pe ce haine poartă, ce voce are, cum se mişcă. Instinctiv, ştim ce uşor se minte prin cuvinte. E mai greu să minţi nonverbal. De aceea, actorii, în vremurile vechi, erau rău-văzuţi de Biserică. Moliere, care era şi actor, a stat zile bune neîngropat, pentru că biserica nu dădea voie să fie înmormântat în cimitir.Fiindcă, spuneau clericii, actorul se dă drept altceva, minte", înlănţuie profesorul mărgelele pe firul logicii.
.......
La curs puţină filosofie nu strică după momentul ceva mai relaxat. Cercetătorii, oamenii de ştiinţă, filosofii sunt umanizaţi cu date biografice, nu rămân substantive proprii reci, ale unor oameni care au dat nume unor teorii. "Ştiaţi că în limbile eschimoşilor sunt peste 50 de cuvinte care desemnează cuvântul gheaţă? Aţi observat că fetele disting mai multe culori decât bărbaţii? Bărbaţii nu trec de simplificarea grosolană ROGVAIV. În concluzie, oamenii privesc lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Eu, de exemplu, nu pot să disting indigo. Nu voi spune niciodată că am văzut pe cineva cu o bluză indigo foarte frumoasă.
......
"Nu poţi iubi pe cineva cu care nu poţi comunica. Afirmaţiile general-umaniste că noi ţinem la toţi oamenii de pe planeta asta şi vrem să-i ajutăm sunt demagogice. Problema e să-ţi iubeşti aproapele, pe cel care este în contact direct cu tine, cel care-ţi e vecin, care lucrează în acelaşi loc cu tine. E uşor să spui că iubeşti negrii din Africa, că nu te implică în niciun fel. E nevoie de un efort. Fiecare om e remarcabil într-un fel sau altul. Numai un snobism tâmpit te poate face să-i dispreţuieşti pe unii pentru că nu au şcoală sau cine ştie unde i-a dus soarta. De la toţi poţi învăţa."

Sursa: Jurnalul National

De ce italienii îi urăsc pe români?

În prima zi petrecută la Roma, în timp ce ieșeam cu fetele dintr-o biserică, Santa Maria del Popolo, auzim o femeie care înjura și urla ca nebuna, în română, evident. Nu-mi venea să cred că aud asta, nu vroiam să ies afară și să văd ce se întâmplă. Acea femeie, care era de fapt o țigancă româncă, de vreo 60 de ani, cerșea pe treptele bisericii și, la un moment dat, se pare că cineva reușise s-o enerveze, respectivul fiind ținta țipetelor și injuriilor. Am ieșit afară, am văzut-o pe nebună, dar în jurul ei nu era nimeni care să aibă ceva direct cu ea, în afară de o mare de turiști din piață. La un moment dat, țiganca se și dezbracă de la brâu în jos. În momentul acela, îmi venea să intru în pământ de rușine, mi-aș fi dorit să nu fiu acolo, știam că nebuna aceea era din țara mea și vedeam cu ochii mei cine și cum ne face numele în afară...oameni mediocri, nebuni, inculți, care au plecat din România nu pentru că ar fi făcut ceva bun aici, ci pentru că aici nu pot să se "desfășoare în voie" și să câștige bani.

Obișnuiam să spun că eu nu discriminez, că nu am nimic cu țiganii....însă atâta timp cât nu sunt afectată de acțiunile lor. Dar pe acești țigani nenorociți, care ne fac de râs și fac pagube oriune ar merge, nu-i mai suport. Nu generalizez însă, există țigani care sunt cinstiți și muncesc, așa cum există români care fac infracțiuni la fel sau mai rău ca țiganii.

Cei mai mulți dintre țiganii care au plecat "în afară" sunt din categoria joasă, a celor care fură, cerșesc, omoară etc. De aceea sunt de acord cu francezii care vor să-i alunge din țara lor, de aceea sunt de acord uneori cu toți străinii care îi urăsc și îi arată cu degetul pe acești țigani. Nu sunt de acord cu generalizarea...nu toți românii sunt la fel, nu toți suntem hoți, cerșetori și infractori. Există mulți români în diferite țări care sunt competenți și duc o viață cinstită, care au ajuns departe prin forțele proprii. Bineînțeles, acești români sunt prea puțini în comparație cu cei mulți, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i dă drept exemplu, sunt prea "ascunși".

Oricum, nu cred că imaginea României va fi refăcută prea curând, străinii nu vor înceta să ne blameze pe toți, în mod colectiv. Așa cum la incidentul cu țiganca româncă din Roma, îi auzeam pe italienii din jurul meu spunând "români proști", mereu ne vom face vinovați și vom fi urâți din cauza unei minorități. Aș vrea să-i expulzeze pe toți cei care fac infracțiuni, fie români sau țigani. Dar să nu-i mai aud pe miniștrii de acolo cu povești de genul că romii ar trebui reintegrați în societate...totul ține de educație, de anturaj, de mentalitate, lucruri care nu pot fi schimbate prin niciun program de reintegrare.

Spre surprinderea mea, nu am văzut mulți români în Roma, am văzut mai mulți indieni pe acolo. Am văzut un grup de români/țigani care cântau la mai multe instrumente într-o piață, erau chiar apreciați de turiștii care făcuseră cerc în jurul lor. Dar la întoarcere, în avion, am văzut un grup de români, tot țigani evident, care aveau lanțuri de 3 kg la gât, erau plini de ei, unul a stat cu ochelari de soare tot timpul zborului, nimeni nu mai era ca ei, doar se întorceau din Italia cu mulți bani. Și aceștia se vor întoarce în Italia, ne vor duce numele mai departe printr-o "faptă bună"...

"Toate drumurile duc la Roma"

...Și drumul nostru a dus, în sfârșit, la Roma; mai exact: Marina, Adriana, Roxana, Carmen, Anca și Cami.
Odate ajunse în Roma, ne-am confrutat cu o criză de comunicare interculturală destul de "serioasă": șoferul care ne aștepta la aeroport, precum și proprietarul apartamentului pe care l-am închiriat, nu știau engleza, iar noi nu știam italiana:) Personal, mă simțeam ca o furnică într-o lume mare, necunoscută. Dacă cu domnul șofer n-a fost nevoie să conversăm prea mult, îmi făceam griji cum ne vom înțelege cu proprietarul....și am conversat în spaniolă, atât cât ne-am priceput.

În ceea ce privește Roma, orașul este minunat. În cele aproape 4 zile, am mers mult, ne-am plimbat pe străduțe înguste, dar încărcate de turiști, ne-am oprit în numeroasele piețe cu deja celebrele fântâni, am vizitat locuri minunate, încărcate de istorie, tradiție și grandoare.

Am aruncat o monedă în Fontana di Trevi, sperând să ne reîntoarcem într-o bună zi, am vizitat Colosseumul, Piazza Venezzia, Pantheonul, Forul lui Traian, cartierul cu străduțe înguste din Trasteverre, precum și multe, multe alte locuri minunate unde am făcut mii de poze. Eram toate entuziasmate, animate de dorința de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mult din istoria Romei Antice...în plus, am avut parte de o vreme minunată, cu mult soare. Ieri, în ultima noastră zi la Roma, a plouat, însă a meritat să stăm la rând, înghesuite sub o umbrelă, pentru a vedea Vaticanul și Basilica San Pietro. Urmându-l pe ghidul nostru britanic, am petrecut 3 ore în Muzeul Vaticanului, admirând sculpturile și frescele minunate, totul culminând cu Capela Sixtină a lui Michelangelo.

Nu credeam că voi îndrăgi atât de mult acest oraș. Cu siguranță, Roma este un loc mirific, plin de măreție, încărcat de frumusețe la tot pasul. În timp ce vizitam diverse locuri, mă încerca un semtiment frumos, acela că voi reveni cândva, iar toate acele locuri nu-mi vor mai fi necunoscute, ci îmi vor fi locuri familiare și dragi. Am descoperit că italiana e o limbă frumoasă, pe care o înțeleg, dar pe care mi-aș dori s-o învăț, pentru a putea și vorbi; chiar am învățat câteva cuvinte, auzite de la localnici sau "însemnate" în locurile pe care le-am vizitat.

Ne-am întors în București, nostalgice, dar încărcate cu energie pozitivă și mai bogate cu încă o experiență deosebită. Ne vom întoarce cândva...până atunci, sper să bifăm pe hartă și alte locuri, la fel de frumoase...

"Dar de Albert Montanes ai auzit?" "Cred ca da"

Saptamana trecuta s-a desfasurat a 15-a editie a BCR Open Romania, unde am fost voluntar in organizare. A fost o saptamana intensa, petrecuta de dimineata pana seara la arene, cu diverse activitati si multe ore de privit meciuri de tenis.

Un motiv pentru care am dorit sa ajut la organizarea acestui turneu a fost acela ca habar n-aveam cum se joaca un meci de tenis, n-am avut niciodata timp sau dorinta de a privi un meci de tenis. Stiam ca este o oportunitate buna de a intelege ce se intampla acolo, pe teren, unde 2 adversari isi trimit unul altuia mingi peste fileu. Si am inteles...

In prima zi, i-am "terorizat" pe baieti (majoritatea stia cum sa "priveasca"un meci de tenis, unii stiau chiar sa joace): "acum pentru cine s-a pus punct?","dar de ce se pun puncte pana la 40"," ce e un game,un set etc?". Si am invatat ca un game are 40 de puncte, un set se termina la 6 game-uri (cu 2 game-uri diferenta insa), iar invingatorul trebuie sa faca 2 set-uri. Sunt incantata ca acum pot privi un meci de tenis si pot intelege ce se intampla intre cei 2 tenismeni. Mai mult, am descoperit ca imi place sa ma uit la un meci de tenis, desi la un moment dat ma plictisisem de atata tenis in aceasta saptamana; cu siguranta voi urmari in viitor alte meciuri de tenis, ma voi documenta despre turnee, jucatori etc.

"Dar de Albert Montanes ai auzit? Dar de Hanescu?" "Cred ca da" era raspunsul meu, un raspuns evaziv, ca sa nu zic direct "nu".....si ceilalti radeau. Dar din moment ce nu ma uitasem niciodata la un meci de tenis, era logic ca nu stiam jucatori, nu auzisem de ei, iar daca auzisem, nu ma interesau. Am avut si un favorit in acest turneu, Pablo Andujar. Desi venise din calificari si acest turneu a fost cea mai mare performanta a lui, a ajuns in finala, unde a pierdut insa. Am stiut pe cine "am pus ochii de la inceput":)). Au fost si jucatori romani, care au fost insa repede eliminati. Oricum, tenismenii sunt cu totul alt tip de sportivi: sunt foarte ambitiosi, sunt deschisi, stiu sa reziste la stres si au nevoie de mult antrenament pentru a atinge performanta.

Nu in ultimul rand, am cunoscut multe persoane deosebite, ne-am distrat, am facut poze cu jucatorii, am ras la meciurile demonstrative care au fost adevarate spectacole, am stat in loje, am avut tricourile rosii, am mancat toata saptamana sandvisuri incat ni s-a luat de ele, am fost intrebati daca suntem copiii de mingi("nu,nu suntem noi"), am aclamat-o pe Alina ("e de-a noastra"), care a intrat pe teren si a jucat la dublu cu Andrei Pavel, am luat cecul de 10.000 de euro a finalistilor de la dublu (pacat ca era doar un carton) etc.

In concluzie, am mai trait o experienta frumoasa, am mai invatat ceva, m-am mai "culturalizat" cum spun atunci cand descopar ceva nou. Si a meritat.

Putin noroc, o dorinta...un bilet la concert

Nu imi place extraordinar de mult rock-ul. De fapt, nu-mi placea deloc pana acum ceva timp. Am reusit insa sa ma mai "cultiv", am diversificat muzica pe care o ascultam, iar acum sunt multe melodii, de fapt balade rock, pe care le ador.

Dupa atatea concerte rock care au avut loc in Romania, imi doream sa am si eu o astfel de experienta...imi doream sa ajung la concertul Guns N'Roses mai exact, din 21 septembrie. Cand le-am spus prietenelor ca as vrea sa ma duc la concert, prima intrebare fireasca era "dar de cand iti place tie rock-ul?". Intr-adevar, nu-mi place mult, dar sunt unele melodii care imi plac, plus ca un concert rock in Romania cu o formatie de renume e o experienta unica.

Acum 3 zile am descoperit un concurs pe Mediafax. Trebuia sa raspunzi primul la o intrebare in fiecare zi si puteai castiga un bilet la concertul Guns N'Roses. Am incercat sa raspund vreo 2 zile...dupa 12 noaptea tot verificam site-ul si vanam momentul cand afisau intrebarea, pentru a raspunde si eu ...se pare ca am avut noroc. Azi am vazut ca am raspuns prima la intrebarea de ieri (http://www.mediafax.ro/concurs.html). Si eu care spuneam ca nu castig niciodata nimic...
O sa ascult live Don't cry si November Rain:)

Banca şi clienta turmentată...sau derutată?!

Situaţie/context: În octombrie, voi face o vizită în Roma cu încă 5 prietene. După lungi căutări pe internet pentru cazare, am gasit o ofertă avantajoasă, era şi aproape de centru, 2 camere într-un imobil, era perfect. Trebuia însă să plătim un avans, pentru a face rezervarea...printr-un transfer bancar. (întrucât eu găsisem oferta, eu fusesem persoana de legătură cu proprietarul, tot eu m-am oferit să fac şi transferul bancar)...de aici începe aventura:

Acţiune:

Vineri, 11:30, banca Intesa Sanpaolo, Bucureşti (la această bancă era deschis contul proprietarului, m-am gândit să fac tot aici transferul):

- "Bună ziua, aş dori să fac un transfer bancar, în euro, în Roma"
- "Ştiţi, dacă nu aveţi deschis un cont la noi, nu puteţi face niciun transfer; ar trebui să vă deschideţi mai întâi un cont; duceţi-vă la o bancă unde aveţi deschis un cont."
Buuun..

Tot vineri, 12:00, Banca Transilvania, langă Universitate, Bucureşti:
- "Bună ziua, aş dori să fac un transfer bancar, în euro, în Roma"
...n-am reuşit să fac niciun transfer; motivul: aveam datele bancii din Roma, dar nu aveam adresa completă a beneficiarului; plus existenţa unui comision de 18 euro pentru transfer(o sumă mare, neprevăzută)

Sâmbătă (la 11:20, trebuia să prind un tren spre casă; la 09:30, se deschideau băncile)
09:35, eram la Banca Transilvania, Crângaşi:

- "Buna ziua,...." (aceeaşi replică, repetată de nenumărate ori)
- "Duceţi-vă la colega din spate pentru transfer"
- "Bună ziua, aş dori să fac un transfer bancar, în euro, în Roma"

(Tipa sună la BT de la Universitate, unde am deshis contul, deoarece cei de acolo trebuiau să autorizeze tranzacţia; după o convorbire de câteva minute, după încercarea de a începe tranzacţia (trecuseră vreo 10-15 minute), se luminează şi domnişoara de la birou):
- Aaaa, îmi pare rău, dar sâmbâta nu se fac tranzacţii externe. (spusesem de la început unde vreau să fac transferul, atât celei de la ghişeu, cât şi ameţitei de la birou, care s-a trezit cam târziu cu răspunsul).
În final, am reuşit să iau bagajul de la cămin şi să prind trenul spre casă.

Luni, 11:00, Banca Transilvania, Slatina:
- "Buna ziua...."
...............................
- "Vă convine să plătiţi 18 euro comision, pentru un transfer de 192 de euro? Prin Western Union ar ajunge mai repede şi ar fi mai mic comisionul (adică 16 euro, economiseam 2 euro??!!)
- "Nu, mulţumesc. Dacă propretarul mi-a trimis număr de cont, prefer să trimit banii direct în cont"

Bineînţeles, nu se poate face nimic fără Bucureşti: tipa de la bancă sună la Bucureşti, vorbeşte vreo 3 minute, cere autorizaţie să facă transferul, etc.
După o jumătate de oră de completat formulare, schimbat lei în euro pentru comision şi achitat suma, mă întorc la biroul din faţă cu chitanţa:
- "Mai luaţi loc puţin, trebuie ca cei din Bucureşti să autorizeze tranzacţia" (deja îmi pierdeam răbdarea)

...după 20 de minute: "mai durează puţin",....după încă 25: "ştiţi, nu are rost să mai aşteptaţi; tranzacţia a fost efectuată, doar că cei de la Bucureşti trebuiau să-mi mai trimită un nr. de referinţă, dar se mişcă foarte greu...eu vă dau hârtia asta, şi treceţi mâine să luaţi şi hârtia cealaltă, dacă vă mai trebuie.."

Deznodământ:
Am făcut tranzacţia, dar am ieşit din bancă cu un gust amar şi cu dorinţa de a nu mai avea prea curând nevoie de serviciile unei bănci ( poate doar bancomat).
Avem bănci la orice colţ de stradă, dar eficacitatea e zero, iar birocraţia e la cote înalte. De ce trebuie să ceară autorizaţia sucursalei unde ţi-ai deschis contul, pentru a face un amarât de transfer bancar? Care e scopul sau utilitatea, că eu nu pricep?

"Propunere" pentru bănci, pentru a "simplifica" lucrurile: clientul să fie nevoit să se ducă la banca unde şi-a deschis contul, pentru a efectua un transfer bancar. Exemplu: dacă îmi deschid contul în Cluj şi eu sunt în Bucureşti, să ma duc la banca din Cluj de fiecare dată când vreau să fac un transfer. În felul acesta, banca n-ar mai trebui să sune la sucursala unde ţi-ai deschis contul pentru a cere autorizaţie, nu ai mai aştepta pe un scaun 40 de minute, uitându-te pe pereţi, ci te-ar trimite în persoană direct acolo...

Urăsc băncile astea, în număr infinit, precum şi birocraţia şi "siguranţa şi eficacitatea" pe care le am atunci când vreau să fac un transfer, care ar trebui să "coste" câteva minute, nu ore, plimbări de la o bancă la alta, apatie şi incompetenţă, nervi etc. La un moment dat, mă enerva situaţia asta atât de mult, încât mă întrebam dacă eu sunt chiar aşa de incompetentă, încât să nu reuşesc să fac un transfer?, ceea ce ma ambiţiona mai tare să finalizez eu totul ( altfel, aş fi putut delega una din celelalte 5 să facă transferul)

The Unforgiven

Amintiri cu si despre voluntari

Acum 2 zile m-am intors de la Sinaia, unde am participat la Scoala de vara "Voluntariat si Asociativitate", organizata de ANST, in colaborare cu Pro Vobis, A.R.T Fusion si CTR. Am plecat din Sinaia trista, admirand inca o data peisajul acela minunat. M-am intors in Bucuresti si parca nu-mi gaseam locul, as fi vrut sa fiu tot in hotelul Mara, unde ne desfasuram activitatile si aveam o zi plina

A fost o saptamana de vis, o saptamana in care am aflat ce este si cum se poate forma o "Biblioteca Vie"...sau ce este "Teatru Forum".Am invatat multe, multe alte lucruri despre programele pentru tineret, despre voluntariatul intr-o alta tara straina, am facut o multime de joculete, energisere etc.

Poate cel mai important e faptul ca am cunoscut oameni deosebiti, creativi, deschisi, de la care cu siguranta am invatat multe lucruri. Cele 7 zile raman o experienta unica, atat prin prisma acestei idei, a unei scoli de vara, cat si datorita oamenilor pe care i-am cunoscut acolo. Despre cei care ne-au tinut trainingurile si care au coordonat totul nu pot decat sa spun ca sunt persoane minunate si deschise, de la care poti invata multe; s-au preocupat foarte mult de noi si au dorit sa ne transmita cat mai multe informatii, sa ne invete ceva sau sa ne dea un imbold pentru a cerceta noi insine mai departe.

Cu siguranta, fiecare a ramas cu "ceva" din ceea ce s-a petrecut la Sinaia si fiecare va valorifica acel "ceva" in folosul sau sau al celorlalti; poate vor fi asocieri de ONG-uri, poate se vor infiinta noi asociatii sau pur si simplu unii vor ramane prieteni pentru mult timp.

Ar mai fi multe, multe de spus...cele 7 zile vor ramane o amintire frumoasa, de care imi voi aminti cu drag mereu. Le multumesc tuturor pentru ceea ce sunt, pentru ca am invatat de la fiecare cate ceva, pentru ca ma simt mai "bogata". Sper sa ne revedem cat mai multi in curand, fie ca va fi in Bucuresti, Iasi sau Cluj (cele 3 orase care au predominat:)

Vacanta, Sinaia, voluntari...si un bagaj mare

Este 3:40 dimineata. Aproape am terminat bagajul...peste cateva ore plec la Sinaia. Plec in vacanta, sa ma relaxez, sa cunosc oameni noi si sa invat lucruri noi despre...voluntariat. Pentru ca ceea ce numesc eu 7 zile de vacanta e de fapt o scoala de vara pentru voluntari "Voluntariat si Asociativitate", organizata de ANST (Autoritatea Nationala pentru Sport si Tineret).

In urma cu cateva zile, am primit un mail despre acest modul si am completat imediat formularul cu diverse intrebari despre munca mea de voluntariat, nu aveam nimic de pierdut. In 2 zile am primit raspunsul, fusesem acceptata.

Voi pleca cu un bagaj mare, cat pentru 7 zile; dar plec si cu multe asteptari, entuziasm, dorinta de a cunoaste oameni noi si lucruri pe care nu le stiam despre voluntariat. Vom fi 60 de voluntari din toata tara; Ne ducem acolo sa invatam ceva, sa ne impartasim experienta...dar pentru mine ramane tot o vacanta, o vacanta mult asteptata, la munte...

Azi sunt tristă

M-am trezit dimineaţă mai devreme decât de obicei şi acultam muzică la radio, când aud o ştire: "Mădalina Manole a murit". Cum??? nu mi-a venit să cred pur si simplu, credeam că n-am auzit bine numele. A trebuit să plec repede undeva şi n-am avut timp să citesc presa, să aflu ce s-a intâmplat. Din păcate, este adevărat şi cu atât mai trist cu cât se pare că a luat o supradoză de medicamente, s-a sinucis. Azi ar fi fost ziua ei, împlinea 43 de ani...a ales însă să plece.

Când eram mică, imi plăcea foarte mult Mădalina Manole. Imi amintesc când îmi cumpărau ai mei casete cu ea, pe care le ascultam (pe atunci, era moda casetelor). "Ei şi ce", "Fată dragă", "Să nu mă minţi", "Te-am văzut, mi-ai plăcut", "Vreau să te uit" etc.

Păcat ca a trebuit să se întâmple asta...e mult prea devreme, ar mai fi avut multe de făcut, ar mai fi putut cânta. Acum ascult melodiile ei şi parcă sunt în urmă cu 10 ani, când eram mai mică şi ascultam muzica ei. Avea o voce inconfundabilă, nu puteai să n-o recunoşti în orice context. Îmi pare rău...

Răspunsuri pe care ai vrea să le ștergi din vocabular...

De multe ori, primim de la cei cu care intrăm în contact răspunsuri seci, răspunsuri proaste, care nu fac decât să înrăutățească o situație și eventual să te enerveze. Bineînțeles, chiar noi suntem autorii unor asemenea răspunsuri pe care le dăm conștient sau nu; nu ne dăm seama de efect, dar cu singuranță suntem deranjați atunci când le primim, la rândul nostru. Din categoria acestor răspunsuri, mi-am amintit câteva exemple:

(E)cum zici tu: Atunci când porți o discuție cu cineva și dorești să afli și părerea celuilalt, te izbești inevitabil de acest răspuns "e cum zici tu". Din moment ce discuți cu persoana respectivă anumite lucruri și îți expui propriul punct de vedere (pe care tu îl cunoști prea bine și nu ai nevoie să-l repeți doar pentru tine), e clar că îți dorești să afli și gândurile/opinia celuilalt. Pe lângă faptul că nu vei afla nimic, te nemulțumește cu atât mai mult răspunsul primit și te întrebi dacă nu cumva ai vorbit pentru pereți sau cel de lângă tine pur și simplu te ignoră. Recunosc, de multe ori și eu folosesc acest răspuns. Eu îl folosesc însă atunci când îmi dau seama că nu voi ajunge la niciun consens cu persoana de lângă mine. După ce mi-am exprimat și eu punctul de vedere și nu se ajunge totuși la un acord, prefer să pun capăt unei discuții inutile, prin acest "e cum zici tu". Când doi oameni au concepții total diferite și mai sunt și orgolioși pe desupra, e de preferabil să închei o conversație care altfel ar dura la nesfârșit. Din acest punct de vedere, un astfel de răspuns este chiar necesar...dar nu și în cazurile celelalte, în care e dat din comoditate sau din nepăsare.

Nu știu: Un răspuns asemănător celui de mai sus, totuși puțin diferit. În situația în care chiar ai nevoie de un răspuns clar și adresezi și o întrebare clară, ți se oferă un "nu știu". Cum nu știi? poți să spui da, nu, sau orice alt răspuns...dar să spui nu știu la o întrebare care te vizează direct, atunci e puțin ciudat. De exemplu, la întrebarea "vrei să ieșim în oraș diseară?", primești un simplu "nu știu". După părerea mea, nu știu se apropie mai mult de nu, iar dacă ai dat un asemenea răspuns, e puțin probabil ca peste 3 ore să spui da. Ai putea spune însă de la început "mă mai gândesc"..ar fi mai bine pentru toată lumea.

Bine: Alt răspuns supărător, care vine exact în momentele în care te-ai aștepta să primești un răspuns mai detaliat, sau cel puțin câteva cuvine. De exemplu, atunci când încerci să vorbești despre anumite lucruri, să explici și să-l faci pe celălalt să înțeleagă, primești în schimb doar "bine". Dar ce e "bine" la o discuție/monolog în care doar unul a vorbit și s-a agitat o jumătate de oră, de exemplu, încât tu să spui doar "bine"??? e bine că cel de lângă tine ți-a spus lucrurile acelea, e bine că l-ai ascultat și ai înțeles, sau e bine că și tu ești de aceeași părere?....nici una din variantele de mai sus nu e explicită printr-un simplu "bine". Cred că în asemenea situații, ar fi mult mai eficient dacă interlocutorul tău s-ar enerva sau ar țipa; în felul acesta, cel puțin ar avea o reacție mai normală și gesturile sau mimica ar spune mai multe despre ceea ce crede. Poate chiar și tăcerea ar "spune" mai multe: tace pentru că nu ar avea ce să-ți spună sau nu ar vrea pur și simplu să-ți spună nimic. Dar "bine"....nuuu.

Cu siguranță, mai sunt multe exemple de răspunsuri asemănătoare, dar acum nu-mi mai amintesc...

Încă o zi...

A mai trecut o zi...o zi în care m-am trezit după 12, pentru că alarma mea a sunat o dată, am oprit-o şi mi-am continuat visele, fără a mai ţine cont de timp. O zi care era dedicată pregătirii pentru master, dar care s-a transformat într-o zi pierdută din acest punct de vedere.

Din alt punct de vedere, a fost o zi frumoasă. O zi în care m-am întâlnit, după câteva luni, cu o bună prietenă (Corina). Cu zâmbete, amintiri, discuţii despre o mie de lucruri...aşa au trecut cele câteva ore petrecute la o terasă pe Lipscani.

M-am întors cu bateriile încărcate, oarecum, dar nu pentru a citi din nou nişte cărţi pentru că aşa trebuie ( nu pentru că aşa vreau eu). Cărţi întregi, de la un capăt la altul, pe care trebuie să le citesc şi să le învăţ chiar, pentru admiterea la master. Eu însă nu mai am nicio motivaţie, niciun chef să citesc sute de pagini, să stau iar până dimineaţa cu o carte în braţe....nu după experinţa examenului de licenţă, unde tot ce am clădit în facultate şi toate speranţele noastre s-au transformat în note mici, răzvrătire, nemulţumire şi tristeţe.

Perioada de după terminarea licenţei şi începerea pregătirii pentru master a fost mult prea scurtă...m-am bucurat totuşi de o excursie cu de-acum foştii colegi şi de câteva zile petrecute la Cluj. Toată agitaţia a reînceput însă odată cu sosirea în Bucureşti.

Aş vrea să am timp să fac doar ce vreau eu...să stau la poveşti cu prietenele fără a avea alte obligaţii, să citesc ce cărţi vreau eu, să mă plimb, să călătoresc....

Acum o citez pe Alina: "M-am săturat să stau în casă...e vară, e iulie, iar noi stăm în casă să învăţam":( Dar o să treacă totul, o să vină şi vremuri mai bune şi o să ne amintim de toate lucrurile astea zâmbind...

Fără cuvinte...

Un mesaj venit din partea profei Cristina Bogdan, o profesoară extraordinară, care ne-a demonstrat în cei 3 ani de facultate că ne-a fost mai mult decât o simplă profesoară. Cu dumneaei am făcut Istoria culturii şi a mentalităţilor, Istoria reprezentărilor colective, Antropologie culturală, Studii de gen. Mai mult, o organizat pentru noi excursii de neuitat în diverse locuri, ultima urmând să fie pe 1-2 iulie.

Mesajul dumneaei, venit după aflarea notelor de la examenul de licenţă (dezamăgitoare pentru majoritatea), m-a lăsat pur şi simplu fără cuvinte:

Dragii mei studenţi dragi,

As vrea sa ştiţi, să credeţi, că fiinţa noastră e mult mai largă decât orice notă, aşa incât nu există o notă în lumea aceasta care să vă poată defini. Vă rog să nu vă faceţi rău singuri închizându-vă, de bună-voie, în celula ingustă a unei note mici, nesemnificative. Eu ştiu şi am simţit de-a lungul anilor în care am avut privilegiul de a vă fi alături că sunteţi mult mai mult, mai frumos şi mai adânc decât ceea ce am citit astăzi, cu tristeţe nesfârşită, pe lista notelor de la examenul scris. Citeam şi nu puteam asocia cifrele cu numele, îmi aminteam chipurile, zâmbetele, discuţiile, întrebările, mirările, toate lucrurile consistente care au devenit NOI în acest răstimp de ÎMPREUNA. Pentru mine asta rămâneţi - bucurie, tinereţe, rodnicie - şi nici o notă din univers (nici măcar una muzicală, darmite cele matematice, pe care nu le-am iubit niciodată) nu va putea şterge acest sentiment. De aceea, vă rog, nici să nu vă mai gândiţi să-mi spuneţi sau să-mi scrieţi, cum s-a mai întamplat astăzi, că m-aţi dezamăgit. Nu mă puteţi dezamăgi cu cifrele care nu vă reprezintă, m-aţi dezamăgi dacă aţi pierde sensul umanităţii pe care m-am străduit să vi-l transmit.

Cu tot gândul bun, acelaşi, de Diriga:)

Aş mai face 3 ani de facultate cu drag, doar pentru a mai sta alături de profesorii care mi-au arătat ce înseamnă "să fii om"...

"A aştepta aşteptarea"

"Mai tîrziu, am revenit la gîndul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren…

Dar vine o zi cînd priveşti peronul gol, trîmbele de praf pe care le ridică vîntul şi nu mai poţi alunga gîndul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că pustiul este chiar mai rău decît frica sau, dacă vreţi, o altfel de frică… Descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare cîtă vreme aştepţi să se întîmple ceva, cîtă vreme îţi poţi închipui că se va întîmpla ceva, chiar dacă nu se va întîmpla nimic. Altfel, aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte." - Viaţa pe un peron, Octavian Paler

"Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară.V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii." (Octavian Paler)

Fiecare om are aşteptări...în fiecare zi; unele sunt banale, inutile, altele sunt mult mai mari şi importante. Întotdeauna aşteptăm să se întâmple ceva, dar aproape întotdeauna aşteptările noastre vor fi total diferite de ceea ce ne oferă viaţa... pntru că ele depind mai mult de alţi factori sau de cineva, decât de noi înşine. Ne formulăm propriile aşteptări în mod subiectiv, bineînţeles (cum ar putea vreodată ca acestea să fie obiective?!). Doar noi ştim de ce ne aşteptăm la acel lucru şi nu la altceva, ce motive avem şi ce ne face să ne încredem în acel ceva. Cei de lângă noi vor avea însă aşteptările lor, tot subiective, care nu ne inculd şi care nu seamănă aproape deloc cu ale nostre.

Şi atunci de ce mai aşteptăm ceva, din moment ce aşteptările noastre sunt subiective, depind şi de alte persoane, iar acestea din urmă au alte aşteptări?? Nu are absolut nicio relevanţă să aşteptăm...mai bine rămânem cu picioarele pe pământ şi nu ne mai aşteptăm la nimic.

P.S: de ce credeam şi aşteptam să fac într-un anumit fel la examenul de licenţă, din moment ce aşteptările domnilor profesori corectori au fost altele, în mare parte necunoscute pentru mine?? Aşadar, aşteptările de mâine vor fi mai mult ale dumnealor decât ale mele...deja eu mi-am făcut partea din "reprezentaţie", restul nu mai depinde de mine.

Piano stairs

Desi filmuletul e mai vechi, eu l-am gasit acum si mi s-a parut foarte interesant. Ar trebui sa incerce cineva sa faca chestia asta si in Bucuresti...dar la noi o sa mai dureze ceva pana vom vedea puse in practica idei asemananatoare.





Mi-am mai amintit de un clip din categoria "idei creative". Ce veti vedea mai jos este o reclama la un nou tip de scaun, sau ceva de genul. Explicatia clipului: tipul care pare suspendat in aer, are de fapt sub el o tija metalica care pleaca din podea,pe picior, si ii sustine spatele. Geniala ideea, n-ar fi putut atrage atentia intr-un mod mai eficient.

" Non, je n'ai rien oublié "

Printre proiecte, examene şi alte preocupări, mi-am amintit de câteva cântece în franceză. Mi-am amintit de asemenea şi de dragostea mea pentru franceză, de nopţile în care făceam traduceri, citeam, scriam compuneri pe diverse teme....toate lucrurile acestea par acum atât de îndepărtate în timp. Am uitat ce fericită eram când citeam o carte în franceză, scriam o compunere pe care o corecta apoi diriga...am uitat cum era. Din păcate, pasiunea mea pentru franceză s-a oprit într-un loc, a rămas acolo, iar eu n-am reuşit s-o readuc în calea mea...

O frază preferată: "De tout ce que t'offre la vie, gardes toujours ce que tu aimes vraiment et alors tu sauras ce que signifie le bonheur" (Din tot ceea ce-ţi oferă viaţa, păstrează întotdeauna ceea ce iubeşti cu adevărat şi atunci vei şti ce înseamnă fericirea)

Amintiri frumoase

Deşi nu mai avem cursuri acum, suntem în sesiune, am petrecut o jumătate de zi foarte frumoasă la facultate.
Am început ziua prin a prezenta proiectul la opţionalul "Studii de gen"...stereotipurile legate de gheişe, având ca suport filmul "Memoriile unei gheişe". A ieşit totul bine.
Am rămas în continuare să asist la prezentările colegilor, mai târziu aveam şi întalnire pentru licenţă şi nu vroiam sa mai pierd timpul pe drum. Acea întâlnire pentru licenţă s-a transformat însă într-o conversaţie foarte plăcută. Îmi fac licenţa pe partea de comunicare, având ca profesor coordonator pe prof. Silvia Barutcieff. Cu dumneaei am făcut în primul an seminariile de comunicare, apoi cursurile de comunicare interculturală, psihologia comunicării interpersonale...toate m-au atras şi mi-au plăcut la fel de mult.

În primul an, m-am îndragostit de domeniul comunicării, mai târziu mi-am dat seama că interculturala îmi place şi mai mult. Despre comunicarea interculturală am vorbit azi şi cu doamna profesoară, mi-a povestit cum a introdus acest curs la specializarea noastră, ce experienţe interculturale a avut cu ceilalţi. I-am spus că mi-aş dori să ma documentez mai mult în acest domeniu, poate mai târziu chiar voi face ceva mai concret în acest sens.

Mi se pare fascinant să înveţi lucruri despre alte culturi, să ştii ce coduri culturale au, ce au diferit faţă de cultura ta...este însă enorm de învăţat pe tema asta. Timp de aproape 2 ore, cât am stat la acea aşa-zisă întâlnire pentru licenţă, cred că maxim 15 minute am discutat despre licenţă. Restul timpului am ascultat-o mai mult pe profa, are atât de multe lucruri de spus şi reuşeşte imediat să-ţi capteze atenţia. Unii oameni chiar au darul de a-ţi înveseli ziua; chiar asta mi s-a întâmplat mie azi: era trecut de 4 când am plecat de la facultate, dar eram atât de încântată de acea întâlnire şi aveam atâta energie, încât n-am mai simţit nici oboseala unei nopţi scurte, nici foame, nimic. Mă bucur foarte mult când vorbesc cu persoane de la care am ceva de învăţat şi cred că poţi să înveţi lucruri noi de la oricine, fie superior ţie, sau chiar inferior.

Orice întâlnire, conversaţie, îşi lasă amprenta asupra ta...fiecare experienţă nouă îţi conferă a anumită perspectivă asupra vieţii: o persoană care te-a dezamăgit, o alta care te-a înţeles şi te-a ajutat, sau chiar un simplu necunoscut, îţi pot oferi nişte modele de comportament în care îi poţi încadra pe ceilalţi. Important este cu ce rămânem şi ce am învăţat dintr-o experienţă...experienţe din acestea vom avea pe tot parcursul vieţii, trebuie doar să le valorificăm în sensul pozitiv.

ZPD la Facultatea de Litere

Azi au început "Zilele Porţilor Deschise" la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

Dimineaţă am fost cu fetele să prezentăm un proiect la un curs(am început şi sesiunea, din nefericire)...în hol erau aranjate standurile pentru fiecare specializare, totul era colorat şi arata bine. După câteva luni bune în care ne-am întâlnit, am dezbătut şi ne-am lovit de diverse obstacole, mă bucur că am ajutat la organizarea acestui eveniment...cred că am făcut o treabă bună noi, cele 7-8 fete din echipa centrală. Am venit şi cu ideea afişului de mai jos (de fapt, Raluca a venit prima cu această idee, noi doar am acceptat-o şi am susţinut-o ca fiind cea mai bună), am adus şi partenerii media etc.

Ideea afişului este următoarea: în partea de sus, sunt pozele unor absolvenţi de Litere, care au devenit persoane cunoscute (Adriana Săftoiu, Gabriela Vrânceanu Firea, Mircea Cărtarescu etc). În partea de jos, am dorit să punem poze cu studenţi de la Litere, care ar putea ajunge la fel ca cei de sus şi care îi reprezintă totodată pe viitorii studenţi, liceenii de azi pe care vrem să-i "recrutăm". În fine, după multe încercări de a găsi studenţi care să apară pe afiş (astfel încât să nu avem probleme că ar apărea pe afiş fără acordul lor).....am ajuns să ne punem pe noi:)) (fetele din partea de jos a afişului sunt o parte din cele care am organizat evenimentul). Pentru unii, asta ar părea egoism sau ceva de genul (adică de ce să ne punem pe noi pe afiş?); pentru noi, a fost o soluţie convenabilă, găsită în ultimul moment.





Eu una m-am bucurat când am văzut azi la facultate acest afiş, cred că arată mult mai bine decât cele din anii trecuţi şi.....este totuşi o răsplată a muncii noastre.

Lalele

Azi am luat un buchet de lalele pentru ziua unei prietene(by the way:La multi ani Miruna); le-am pus in apa, s-au deschis si erau atat de frumoase....Ce ma gandesc eu cu Alina...hai sa facem poze cu lalele; si am facut....Concluzia: cand omul n-are de lucru, isi face:)

P.S: maine am hotarat sa luam un buchet de lalele si pentru camera noastra, poate ne mai "inspira".

Leapşa: ani de liceu Vs. studenţie

Pe blogul Facultăţii de Litere, ( http://blog.litere.ro/ ) cu ocazia Zilelor Porţilor Deschise, fetele au realizat un mic joculeţ. So, let's see...

Crezi ca te-ai distrat în liceu? Aşteaptă să vezi cum o să fie studenţia la Litere!

Ani de Liceu:

Ore de somn/noapte - multeee
Cafele băute/zi - nici una
Ore petrecute invăţând - când era cazul: lucrări, teze
Prieteni - colegele de clasa...multe
Filme/saptamană - 3-4
Certuri cu parinţii - nu intram in conflicte des
Ultimul concert la care ai mers - concertele care aveau loc in oraş, cu diverse ocazii
Bautura preferată - Prigat de portocale roşii
Locuri frecventate - parc, Bulevard, luam magazinele la rând când ne intorceam de la liceu...
Vicii - TV-ul, shopping

Studenţie:

Ore de somn/noapte - sesiunea e cea mai proastă perioadă pentru dormit; în restul anului, în jur de 8 ore
Cafele băute/zi - în sesiune, mai fur de la colega câte o gură de 3 în 1, cu lapte
Ore petrecute invăţând - la început, era ok...în ultimul an, sesiunea e un adevărat dezastru, n-ai timp nici sa mai respiri...aproape:)
Prieteni - s-au adunat multe fete, CRP-iste şi ele
Filme/saptamană - 2-3; depinde de unde mai făceam şi noi rost de un torrent sau film..
Certuri cu parinţii - rar...de exemplu când întreabă "ţi-ai terminat licenţa?"...un moment în care îţi vine să-ţi iei câmpii şi să pleci pe Marte eventual...
Ultimul concert la care ai mers - nu mai ştiu
Bautura preferată - vin fiert...fetele ştiu de ce:)
Locuri frecventate - Cişmigiu, Carrefour (prea des), Universitate, Grozăveşti (my dearest place),BCU uneori..
Vicii - ciocolată, plimbatul excesiv....


Dau leapşa mai departe către Aniela Macarin, Roxana Condruţ, Raluca Duţă

"Preţul unui surâs"

Din aceeaşi carte, "Secretele succesului", de Dale Carnegie, am găsit următoarea povestioară: "Acum câţiva ani, un magazin din New York a oferit celor care le citeau anunţurile publicitare următoarea mostră de filozofie domestică, în semn de recunoştere a presiunii la care erau supuşi vânzătorii de Crăciun:"

Preţul unui surâs de Crăciun

"Nu costă nimic, dar oferă mult.
Îi îmbogăţeşte pe cei care îl primesc, fără a-i sărăci pe cei ce-l oferă.
Nu trăieşte decât o clipă, dar amintirea lui supravieţuieşte uneori o eternitate.
Nimeni nu e atât de bogat încât să se poată descurca fără el şi nimeni atât de sărac după ce i-a cunoscut avantajele.
Aduce fericirea în cămine, cultivă bunăvoinţa într-o afacere şi este parola prieteniei.
Poartă odihna celor obosiţi, speranţa celor descurajaţi, lumina soarelui pentru cei trişti şi este cel mai bun antidot al Naturii pentru necazuri.
Totuşi, nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, căci nu serveşte la nimic până nu este dăruit.
Şi dacă în ultima clipă a agitaţiei de Crăciun vânzătorii noştri vor fi prea obosiţi să vă zâmbească, putem să vă rugăm să le dăruiţi dumneavoastră un surâs?
Căci nimeni nu are mai multă nevoie de un zâmbet decât cel care nu mai are nici unul de oferit."

Este atât de frumos textul, încât nu poţi să mai adaugi nimic, doar să înţelegi cu adevărat ceva din ce transmite.

Un zâmbet...

De câte ori zâmbim într-o zi obişnuită? De câte ori ne amintim să le zâmbim celorlalţi sau de câte ori ne zâmbim nouă înşine? Cu siguranţă, facem aceste lucruri rar. Un zâmbet....e un gest atât de uşor de realizat, şi totuşi oamenii zâmbesc atât de greu.

Azi m-am trezit mai târziu, am vrut să recuperez orele nedormite din timpul saptămânii. După ce m-am dezmeticit puţin, găsesc pe masă un bileţel cu mesajul: "Tu faci Bucureştiul mai frumos!". N-am schiţat iniţial nicio reacţie; în afară de Alina (colega mea de cameră), care plecase de dimineaţă, nu avea cine sa-mi lase acest bilet; şi totuşi, eu nu înţelegeam ce e cu el...l-am întors în final pe partea cealaltă şi am găsit continuarea: "Nu te întreba de la cine e, mai bine zâmbeşte!:)". Brusc, am avut reacţia potrivită: am zâmbit cu poftă şi am devenit binedispusă, aşa somnoroasă cum eram.

Aşadar, un zâmbet valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Mă bucur când văd pe cineva zâmbind, îmi place când îmi zâmbeşte cineva. Din păcate, asemenea celorlalţi, eu uit uneori să mai zâmbesc. Dar atunci când îmi amintesc să zâmbesc, acest lucru îmi schimbă toată ziua.

De câteva zile, citesc o carte:"Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent", de Dale Carnegie. Aş putea spune că este o carte de automotivare, unde se regăsesc poveşti ale unor persoane care, prin personalitatea şi deschiderea lor către ceilalţi, au avut succes în viaţă. În paginile acestei cărţi, am găsit câteve citate care mi-au plăcut:
"Singura cale spre buna dispoziţie pierdută este să ne binedispunem noi înşine, ca şi cum am purta veselia în noi înşine..."

"Orice om caută întotdeauna fericirea- şi există o singură cale sigură de a o găsi. Prin controlul asupra propiilor gânduri. Fericirea nu depinde de factori externi, ci de condiţiile dinăuntrul nostru."

"Nu există nimic bun şi nimic rău", spunea Shakespeare, "gândirea noastră împarte lumea în fericire şi nefericire."

După ce am citit aceste rânduri, m-am dus în faţa oglinzii...şi am zâmbit. Mi-am zâmbit mie însămi sau mi-am imaginat că în oglindă era o altă persoană, căreia îi zâmbeam. Cred că auto-sugestia funcţionează atunci când îţi doreşti cu adevărat să ieşi dintr-o stare de plictiseală şi să nu iroseşti o zi întreagă, fiind taciturn. Un zâmbet îţi înveseleşte într-adevăr ziua. So...REMEMBER TO SMILE:)

Later edit: Se pare că nu era Alina cea care a scris acel bileţel, ea doar l-a găsit sub uşă; am fost puţin "dezamăgită", credeam că este de la ea, pentru mine. Aşadar, nu ştim cine l-a scris, probabil au greşit uşa. Dar ce mai contează acum? în acel moment, mi-a făcut ziua mai frumoasă...

Cum reuşim să-i cunoaştem pe ceilalţi?

De multe ori, intrăm în conflicte de idei/concepţii cu ceilalţi, din cauza neinţelegerile. Cu excepţia neinţelegerilor interculturale, care sunt aproape inevitabile şi greu de explicat, există un alt tip de neînţelegeri, între oameni care susţin că se cunosc, şi încă destul de bine.

De fapt, în anii de facultate am învaţat la cursurile de comunicare că nu există comunicare interpersonală: avem cunoştinţe despre interlocutorul nostru, îi cunoaştem anturajul, ştim ce-i face plăcere, îl "citim" din priviri şi din reacţiile non-verbale. Nu avem însă acces la datele sale pshihologice, nu vom şti niciodată ce se află în mintea lui, la ce se gândeşte cu adevărat. De multe ori, trăim cu iluzia ca îl cunoaştem pe cel de lângă noi; în realitate, putem intui doar aspectele de suprafaţă, putem trage singuri concluziile pe care ni le dorim, dar, aşa cum spuneam mai sus, nu există o comunicare adevărată. De cele mai multe ori, suntem egoişti şi individualişti, de aceea înţelegem şi auzim doar ceea ce dorim şi ce ne este convenabil, refuzăm evidentul sau adevărul. Adevărul însă este mereu undeva la mijloc, din moment ce gândurile noastre sunt subiective, iar faptele vor fi la fel.

Să fii altruit înseamnă să te transpui în pielea celuilalt, să-l înţelegi fără a-l compătimi însă. Cu greu reuşesc oamenii să realizeze acest lucru, ei se interesează doar de propria persoană şi de satisfacerea unei stări de bine.
Atunci când te interesezi de soarta cuiva, intenţia ta va fi deseori greşit interpretată, discuţia se poate transforma într-o serie de replici contradictorii, iar orice comunicare se încheie. Dacă oamenii ar înţelege că nu putem şti cu exactitate ce doreşte celălalt de la noi, multe discuţii inutile ar fi evitate.
Toţi pretindem că ştim să comunicăm; de fapt, doar transmitem informaţii unidirecţionale, fără a mai aştepta şi răspunsul celuilalt.

Mi-ar plăcea să ştiu ce gândesc ceilalţi, să le pot descifra dorinţele, dincolo de aspectele exterioare, precum mimică, gesturi sau cuvinte. Să nu mai fiu nevoită să-mi pară rău de o situaţie în care fiecare îşi susţine punctul de vedere şi nu se ajunge la niciun compromis. Ştiu însă că este imposibil să cunoaştem cu adevărat pe cineva. Poate nu ajungem să ne cunoaştem cu adevărat nici pe noi înşine, de ce am avea pretenţia să-i cunoaştem pe ceilalţi? ne apropie multe lucruri, dar în acelaşi timp ne îndepărtează atât de multe...

Un simplu post...

N-am mai scris de ceva vreme pe blog şi ma gândeam azi despre ce aş putea să scriu. În final, nu am găsit niciun subiect interesant...voi scrie aşadar despre ce-mi trece prin minte.

Dimineata am citit presa şi o ştire mi-a atras atenţia: în Moscova au fost azi 2 atentate la metrou.Imediat mi s-a activat în cap un beculeţ...eu circul zilnic cu metroul în Bucureşti, mii de oameni circulă la fel ca mine; dacă s-ar întâmpla ceva de genul şi la noi? M-am liniştit însă gândindu-mă că România nu are aşa mulţi duşmani...de fapt, vreau să spun că în ţară nu există grupuri extremiste, de persoane revoltate care să facă un asemenea gest. În Moscova, se pare că atentatele au fost sinucigaşe, produse de 2 femei kamikaze. Cum poate cineva să se gândească să-şi pună pe corp 2 kg de explozibil, să omoare zeci de persoane într-un loc aglomerat, fiind în acelaşi timp dispus să moară el însuşi? Deja e un scenariu prea complex, copiat şi reiterat în numeroase locuri şi perioade: explozia are loc la metrou, unde circulă mii de persoane zilnic, întreaga scenă se va desfăşura dimineaţa, la o oră de vârf, iar ulterior atentatul va fi revendicat de o grupare. Pentru cei care pun în practică asemenea scenarii, probabil modul acesta de acţiune reprezintă "cea mai eficientă soluţie" de a atrage atenţia autorităţilor, altor ţări...lumii întregi.
Probabil pentru România contează faptul că este o ţară mai mică,nesemnificativă uneori...altfel cred ca am fi avut de-a face cu asemenea probleme. România s-a implicat în războiul anti-terorism început de SUA; la fel şi Marea Britanie....în Londra au avut loc însă atentate la metrou, revendicate de terorişti (în 2004 cred).
În concluzie, când citeşti o astfel de ştire, e imposibil să nu te simţi mişcat, revoltat de ce se întâmplă sau chiar să te întrebi dacă un incident asemănător se poate întâmpla şi în ţara ta. Eu tot sper că aceste atentate vor înceta la un moment dat în lume....poate cei care le iniţiază se vor sătura să atragă în modul acesta atenţia;

Planurile de azi, planurile de mâine

Zilele trecute, când am constatat că planurile mele nu s-au concretizat aproape deloc, mi-am dat seama că fac prea multe planuri pentru ziua de mâine. Oamenii, în general, îşi fac planuri pentru un lucru banal de mâine sau pentru un moment important din viitor. Oricum ar fi, planurile rămân aproape mereu subiective... adică depinde de noi, de motivaţia şi dorinţa noastră de a realiza ceea ce ne-am propus, sau măcar o parte.

De ce îşi fac oamenii atâtea planuri de viitor? Ce scop au, dacă în final constatăm că nu le-am respectat nici pe jumătate? reuşesc doar să ne provoace nemulţumire de sine, insatisfacţie şi regret. Regreţi că ai pierdut ziua de ieri şi n-ai făcut ce ţi-ai dorit, dar continui să-ţi faci planuri....poate,poate mâine vei face şi ce ţi-ai propus ieri. Dar pentru mâine deja aveai alte planuri, alte lucruri bifate pe listă; şi atunci, cum mai reuşim să facem tot ce ne propunem, dacă ziua de ieri rămâne în trecut, iar ziua de mâine are tot 24 de ore şi nu se măreşte pentru noi?

Eu îmi fac planuri mereu: VREAU ca mâine să merg la facultate, dar când ajung acasă, TREBUIE să citesc ceva, poate pentru licenţă. De fiecare dată, intervine altceva. Fac alte lucruri (care îmi plac sau nu), pierd timpul...Dar deseori găsesc motive satisfăcătoare pentru "incapacitatea" mea de a-mi respecta planurile. Uneori funcţioneză, alteori nu. Diferenţa dintre VREAU şi TREBUIE e prea mare...

De fapt, stă în firea indivizilor să găsească pretexte. Noi mereu avem argumente, mereu ne "consolăm" cu ceva (poate am făcut un lucru neaşteptat azi,iar mâine nu mai întâlnim ocazia). Dar niciodată nu ne învăţăm minte, continuăm să facem aceleaşi planuri pe care mâine le vom încălca. Nu prea ţinem cont însă de faptul că timpul trece: pentru trecut nu ne mai facem griji, prezentul îl trăim acum, iar viitorul se îngreunează de povara tuturor planurilor noastre.

Ar trebui să nu ne mai facem planuri mărunte, ar trebui să învăţăm din experienţa "planurilor de azi", care mâine vor fi eşuate. Ar trebui poate să ne facem câteva planuri mari, asupra cărora să ne focusăm energia pentru a le realiza. În rest, este inutil totul: azi nu îmi voi respecta planul, voi face ce VREAU...

Zi de martie

Ieri a fost 1 martie....o zi frumoasă, un început nehotărât de primăvara. O zi pe care mi-am petrecut-o la facultate, printre mărţisoare, ghiocei, zâmbete şi veselie. A fost o atmosferă frumoasâ, toţi eram parcă animaţi de o forţă exterioară nouă, care ne înveselea, ne făcea să zâmbim şi să glumim mai mult decât de obicei...

Totuşi, era ceva care nu mi-a plăcut în această zi: toată lumea care mişuna în faţa mărţişorelor şi a florilor părea prea robotizată. Toţi ştiau că este 1 martie şi atunci trebuiau să cumpere marţişoare şi flori, de parcă ar fi fost o obligaţie. Am observat îndeosebi mulţi băieţi, bărbaţi care cumpărau, care aveau o floare în mână aşteptând să se întâlnească cu prietena, iubita, mama etc. Frumos din partea lor, dar...

Pe stradă, în metrou.....prea multă aglomeraţie. Prea multă agitaţie care azi s-a stins, prea multă zarvă care nu are nicio finalitate. Ar fi frumos în schimb dacă am vedea atâtea zeci de persoane cu flori şi într-o zi obişuită, când afară plouă sau este soare, când eşti vesel sau trist.

Este frumos să primeşti o floare fără un motiv anume şi fără o zi specială...pur şi simplu să primeşti.

O stea norocoasă

„A fost odată o fetiţă liniştită, care ducea o existenţă banală, cu bucurii şi tristeţi, slăbiciuni şi sentimente, pasiuni şi regrete. Această fetiţă nu era însă la fel ca ceilalţi: era unică, percepea lumea prea intens şi nu ştia care este locul ei în această lume. Fetiţa ştia ce vrea de la viaţă, dar nu înţelegea ce planuri are viaţa pentru ea; îşi dorea să traiască în realitatea ei, dar realitatea în care exista nu era cea pe care şi-o dorea. Uneori, nimic nu avea sens, totul era prea complicat sau poate prea dificil pentru ca ea să desluşească misterele. Fetiţa avea amintiri, dar acestea ajungeau să fie alterate de timp, de ceilalţi sau chiar de ea însăşi. În schimb, visele ei erau inepuizabile; mereu altele, mereu fascinante, mereu prezente. Visele îi aparţineau…..nimeni nu putea să i le fure vreodată , ar fi fost ca şi cum i-ar fi furat propria conştiinţă de sine. În vis era fericită, trăia într-o lume doar a ei, o realitate pe care şi-o construia singură, dar care se năruia la fel de repede.

Într-o zi, fetiţa întâlneşte ceva, sau pe cineva; poate era doar o nălucă care dispărea în noapte, sau era într-adevăr o stea….o stea norocoasă. Dar oare există stele pământene? Au ele vreun scop sau puterea de a ne lumina paşii? Cu timpul, pentru fetiţă, această nălucă s-a transformat într-o stea; o stea care a ajutat-o să înţeleagă mai bine lumea, să se cunoască mai bine pe sine şi să descopere noi lucruri. Steaua ei a făcut-o să înţeleagă că realitatea pe care o trăia nu era cea pe care o dorea….era doar o iluzie pe care fetiţa o hrănea în permanenţă cu visele şi dorinţele ei. În acel moment, fetiţa a hotărât să pună punct…….şi-ar fi dorit însă să dea acele ceasornicului înapoi şi să le fixeze în locul de unde ar fi vrut să înceapă. Steaua i-a explicat că acest lucru este imposibil: putea doar să opreasca pentru o secundă timpul….şi să pornească din acel moment, lăsând la o parte amintirile. Acea secundă a existat într-adevăr….fetiţa a avut curajul de a opri timpul în favoarea ei şi de a se arunca din nou în vâltoarea vieţii.

Fetiţa se întreaba adesea dacă fiecare om are o stea……sau poate fiecare în parte este o stea pentru altcineva. Steaua ei i-a răspuns că poate era şi ea o stea….o stea norocoasă care străluceşte şi răsare pentru cineva anume. Şi prietenii ei ? erau şi ei stele, sau fetiţa era steaua lor? Atunci steaua a învăţat-o că nu trebuie să fie o stea pentru cineva, trebuie să se simtă ca o stea şi să creadă că poate face lucruri măreţe, care să-i lumineze calea sa şi pe a prietenilor săi.

De la steaua ei norocoasă, fetiţa a învăţat multe lucruri: a învăţat că nu este suficient să-şi dorească un lucru, ci trebuie să facă ceva pentru a-l obţine. A învăţat că realitatea pe care o trăieşte nu se va transforma niciodată în realitatea pe care şi-o doreşte. A învăţat că nu se poate întoarce în trecut, dar poate începe din locul pe care îl stabileşte ea. A invăţat că viaţa este frumoasă şi merită să-şi dorească mai mult decât are……a învăţat că există locuri pe care le poate „escalada” şi care îi pot aduce fericirea…măcar pentru o clipă. A învăţat că prietenii adevăraţi vor fi lângă ea mereu…..chiar dacă sunt departe. A învăţat că iubirea o poate da acelora pe care ea îi alege şi care îi dau în schimb iubirea lor. A învăţat că nimic nu este greu şi imposibil…...este doar dificil să creadă că va reuşi.

Steaua ei norocoasă……pentru cât timp va mai fi lângă ea şi o va îndruma? Dar fetiţa o roagă mereu: „Mai ai grijă de mine, steaua mea!” ”

De ce NU...de ce DA?

Deja e la moda sa citesti bloguri sau sa ai blog....toata lumea are blog, nu conteaza ce contine. Nu doream sa-mi fac blog, nu vroiam sa fiu la fel ca ceilalti., sa ma numar in categoria celor cateva milioane de posesori de bloguri. Cred ca un motiv intemeiat era faptul ca nu stiam ce as putea scrie, astfel incat sa fie interesant si urmarit. In plus, nu stiam ce rol are un blog pentru o persoana obisnuita.....pentru indivizii cunoscuti, mediatizati, informatiile de pe blogul lor pot fi formatoare de opinii, pot influenta sau schimba mentalitati, pot fi preluate de media si astfel pot deveni subiecte de dezbatere publica. Dar pentru mine, o persoana obisnuita, ce rol are un blog?? Cum pot influenta parerea celorlalti daca raman o necunoscuta intr-o mare de bloguri?

De fapt......nu-mi doresc nimic din toate astea.

De ceva vreme, doream sa-mi fac un blog al meu, dar interveneau mereu intrebarile: "ce voi scrie", "cine ma va citi"....si atunci renuntam la idee. Insa am ideea asta de prea multa vreme, a ramas in mintea mea si nu o mai pot ignora....trebuia s-o pun in practica.

Iar azi m-am trezit hotarata sa-mi fac blog si m-am apucat de treaba. Am urmat fiecare pas, mi-am editat profilul si am inceput sa scriu. Ce voi scrie? Voi scrie ceea ce voi dori, ceea ce-mi va trece prin cap....va fi poate ca un jurnal, dar nu prea intim. Vor fi gandurile mele care mai tarziu vor fi un ghem de "amintiri si vise"......sentimente, ganduri, opinii pe care le-am simtit la un moment dat si care vor ramane scrise aici.

Cineva mi-a spus ca nu trebuie sa-ti faci blog pentru a fi interesant pentru cateva mii de cititori, ci blogul tau iti va apartine mereu si in viitor vei putea rasfoi paginile din trecut. Are dreptate: nu trebuie sa scriu pentru cateva mii de persoane, nici n-am nevoie de acestea....voi scrie pentru mine si pentru 10-20 de persoane poate, prieteni apropiati sau cunostinte care isi vor aminti sa "ma citeasca" din cand in cand. Scopul meu va fi atins atunci.

Inca nu stiu cand imi voi face public blogul.....poate va fi maine, poate va fi peste o luna. Daca am sti exact ce vom face maine, n-am mai trai cu adevarat. In momentul acesta, sunt multumita ca am realizat acest blog, sper sa scriu periodic in el....chiar daca vor fi lucruri neinteresante sau interesante pentru ceilalti. Tot ce conteaza acum e faptul ca este AL MEU....si asa va ramane mereu.