De ce avem nevoie pentru a fi fericiți?

Cel mai mult avem nevoie de oameni: de o familie care să-ți fie alături mereu, de prieteni apropiați care să te înțeleagă, care să-ți fie alături atunci cand îți este bine sau rău, care să te cunoască suficient încât să știe când glumele sau cuvintele depășesc limita și încep să rănească, care să te lase să le fii alături mereu și să nu te îndepărteze dintr-un motiv nesemnificativ; de prieteni cu care să ieși la o plimbare în parc, la un film sau în oraș; de prieteni care să-și amintească de tine atunci când plecă departe și care să-ți arate din când în când că nu te-au uitat.

Mai avem nevoie de colegi/prieteni cu care să-ți împarți bucuriile și tristețile, care să-ți cunoască secretele și să nu te judece; colegi cu care să împarți totul, cu care să vorbești și să râzi până la 3 dimineața, colegi care să se transforme în cei mai buni prieteni. Aici ma refer la Alina, colegă de facultate, devenită colegă de cameră anul trecut și ulterior prietenă. Cea care mi-a spus după ceva timp că mă cunoștea doar din vedere, că va fi "plictisitor" să stea cu mine în aceeași cameră și se intreba "ce-o să mă fac eu cu asta?". A fost însă cea mai bună colegă de cameră pe care aș fi putut-o avea vreodată; acum nu mai suntem colege de cameră...am câștigat în schimb o prietenă bună. Aș mai avea nevoie de încă un an de poveste în care Alina să fie "prințesa" iar eu "dama ei de companie" (știm noi despre ce vorbim)

Avem nevoie de oameni ca să fim fericiți, dar oameni care să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, nu pentru ce cred sau ar vrea ei să fim. Unii vor rămâne lângă tine, alții te vor dezamăgi, vei întâlni din nou pe alții care te vor aprecia, apoi unii dintre ei te vor dezamăgi etc. Contează ca în final să rămâna cei care trebuie. Și printre aceștia va fi întotdeauna familia; atunci când mă dezamăgea cineve, frate-meu îmi spunea "că familia îmi va fi mereu alături, orice s-ar întampla"; și avea dreptate. Ceilalți nu sunt cu nimic legați sau datori față de noi...pot veni și pleca atunci când doresc...

Un profesor unic

Am extras cateva citate dintr-un articol despre profesorul Mihai Dinu, cel care ne-a invatat istoria si teoriile comunicarii, comunicarea interpersonala si cea non-verbala etc. In toate cursurile de comunicare, ne purta in istorie, filosofie, religie, chiar si in lumea animala, pentru a afla cum comunica animalele. Am invatat lucruri minunate, chiar fantastice, despre care ne intrebam la inceput ce legatura au cu domeniul comunicarii.... la cursurile dumnealui insa, tot ce ne povestea avea legatura cu aria comunicarii.

La primul curs, din primul an, am prins loc in ultimul rand. Domn profesor vorbea intr-un ritm alert, povestea o multime de lucruri, dar din spate nu puteai sa-l urmaresti prea bine. Dupa acest prim curs, era "bataie" pe primele 2 randuri din fata..


"A visat 24 de ani că va ajunge profesor"
......
"Când spune cât de puţin contează cuvintele atunci când comunicăm, câţiva studenţi privesc neîncrezători. Studiile arată că vorbele reprezintă sub 10% din ce transmitem. "Când întâlnim un om prima oară, ne facem o părere despre el în primele 90 de secunde. Câte poţi spune în timpul ăsta? Dar impresia se clădeşte pe ce haine poartă, ce voce are, cum se mişcă. Instinctiv, ştim ce uşor se minte prin cuvinte. E mai greu să minţi nonverbal. De aceea, actorii, în vremurile vechi, erau rău-văzuţi de Biserică. Moliere, care era şi actor, a stat zile bune neîngropat, pentru că biserica nu dădea voie să fie înmormântat în cimitir.Fiindcă, spuneau clericii, actorul se dă drept altceva, minte", înlănţuie profesorul mărgelele pe firul logicii.
.......
La curs puţină filosofie nu strică după momentul ceva mai relaxat. Cercetătorii, oamenii de ştiinţă, filosofii sunt umanizaţi cu date biografice, nu rămân substantive proprii reci, ale unor oameni care au dat nume unor teorii. "Ştiaţi că în limbile eschimoşilor sunt peste 50 de cuvinte care desemnează cuvântul gheaţă? Aţi observat că fetele disting mai multe culori decât bărbaţii? Bărbaţii nu trec de simplificarea grosolană ROGVAIV. În concluzie, oamenii privesc lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Eu, de exemplu, nu pot să disting indigo. Nu voi spune niciodată că am văzut pe cineva cu o bluză indigo foarte frumoasă.
......
"Nu poţi iubi pe cineva cu care nu poţi comunica. Afirmaţiile general-umaniste că noi ţinem la toţi oamenii de pe planeta asta şi vrem să-i ajutăm sunt demagogice. Problema e să-ţi iubeşti aproapele, pe cel care este în contact direct cu tine, cel care-ţi e vecin, care lucrează în acelaşi loc cu tine. E uşor să spui că iubeşti negrii din Africa, că nu te implică în niciun fel. E nevoie de un efort. Fiecare om e remarcabil într-un fel sau altul. Numai un snobism tâmpit te poate face să-i dispreţuieşti pe unii pentru că nu au şcoală sau cine ştie unde i-a dus soarta. De la toţi poţi învăţa."

Sursa: Jurnalul National

De ce italienii îi urăsc pe români?

În prima zi petrecută la Roma, în timp ce ieșeam cu fetele dintr-o biserică, Santa Maria del Popolo, auzim o femeie care înjura și urla ca nebuna, în română, evident. Nu-mi venea să cred că aud asta, nu vroiam să ies afară și să văd ce se întâmplă. Acea femeie, care era de fapt o țigancă româncă, de vreo 60 de ani, cerșea pe treptele bisericii și, la un moment dat, se pare că cineva reușise s-o enerveze, respectivul fiind ținta țipetelor și injuriilor. Am ieșit afară, am văzut-o pe nebună, dar în jurul ei nu era nimeni care să aibă ceva direct cu ea, în afară de o mare de turiști din piață. La un moment dat, țiganca se și dezbracă de la brâu în jos. În momentul acela, îmi venea să intru în pământ de rușine, mi-aș fi dorit să nu fiu acolo, știam că nebuna aceea era din țara mea și vedeam cu ochii mei cine și cum ne face numele în afară...oameni mediocri, nebuni, inculți, care au plecat din România nu pentru că ar fi făcut ceva bun aici, ci pentru că aici nu pot să se "desfășoare în voie" și să câștige bani.

Obișnuiam să spun că eu nu discriminez, că nu am nimic cu țiganii....însă atâta timp cât nu sunt afectată de acțiunile lor. Dar pe acești țigani nenorociți, care ne fac de râs și fac pagube oriune ar merge, nu-i mai suport. Nu generalizez însă, există țigani care sunt cinstiți și muncesc, așa cum există români care fac infracțiuni la fel sau mai rău ca țiganii.

Cei mai mulți dintre țiganii care au plecat "în afară" sunt din categoria joasă, a celor care fură, cerșesc, omoară etc. De aceea sunt de acord cu francezii care vor să-i alunge din țara lor, de aceea sunt de acord uneori cu toți străinii care îi urăsc și îi arată cu degetul pe acești țigani. Nu sunt de acord cu generalizarea...nu toți românii sunt la fel, nu toți suntem hoți, cerșetori și infractori. Există mulți români în diferite țări care sunt competenți și duc o viață cinstită, care au ajuns departe prin forțele proprii. Bineînțeles, acești români sunt prea puțini în comparație cu cei mulți, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i dă drept exemplu, sunt prea "ascunși".

Oricum, nu cred că imaginea României va fi refăcută prea curând, străinii nu vor înceta să ne blameze pe toți, în mod colectiv. Așa cum la incidentul cu țiganca româncă din Roma, îi auzeam pe italienii din jurul meu spunând "români proști", mereu ne vom face vinovați și vom fi urâți din cauza unei minorități. Aș vrea să-i expulzeze pe toți cei care fac infracțiuni, fie români sau țigani. Dar să nu-i mai aud pe miniștrii de acolo cu povești de genul că romii ar trebui reintegrați în societate...totul ține de educație, de anturaj, de mentalitate, lucruri care nu pot fi schimbate prin niciun program de reintegrare.

Spre surprinderea mea, nu am văzut mulți români în Roma, am văzut mai mulți indieni pe acolo. Am văzut un grup de români/țigani care cântau la mai multe instrumente într-o piață, erau chiar apreciați de turiștii care făcuseră cerc în jurul lor. Dar la întoarcere, în avion, am văzut un grup de români, tot țigani evident, care aveau lanțuri de 3 kg la gât, erau plini de ei, unul a stat cu ochelari de soare tot timpul zborului, nimeni nu mai era ca ei, doar se întorceau din Italia cu mulți bani. Și aceștia se vor întoarce în Italia, ne vor duce numele mai departe printr-o "faptă bună"...

"Toate drumurile duc la Roma"

...Și drumul nostru a dus, în sfârșit, la Roma; mai exact: Marina, Adriana, Roxana, Carmen, Anca și Cami.
Odate ajunse în Roma, ne-am confrutat cu o criză de comunicare interculturală destul de "serioasă": șoferul care ne aștepta la aeroport, precum și proprietarul apartamentului pe care l-am închiriat, nu știau engleza, iar noi nu știam italiana:) Personal, mă simțeam ca o furnică într-o lume mare, necunoscută. Dacă cu domnul șofer n-a fost nevoie să conversăm prea mult, îmi făceam griji cum ne vom înțelege cu proprietarul....și am conversat în spaniolă, atât cât ne-am priceput.

În ceea ce privește Roma, orașul este minunat. În cele aproape 4 zile, am mers mult, ne-am plimbat pe străduțe înguste, dar încărcate de turiști, ne-am oprit în numeroasele piețe cu deja celebrele fântâni, am vizitat locuri minunate, încărcate de istorie, tradiție și grandoare.

Am aruncat o monedă în Fontana di Trevi, sperând să ne reîntoarcem într-o bună zi, am vizitat Colosseumul, Piazza Venezzia, Pantheonul, Forul lui Traian, cartierul cu străduțe înguste din Trasteverre, precum și multe, multe alte locuri minunate unde am făcut mii de poze. Eram toate entuziasmate, animate de dorința de a vedea cât mai multe locuri, de a cunoaște cât mai mult din istoria Romei Antice...în plus, am avut parte de o vreme minunată, cu mult soare. Ieri, în ultima noastră zi la Roma, a plouat, însă a meritat să stăm la rând, înghesuite sub o umbrelă, pentru a vedea Vaticanul și Basilica San Pietro. Urmându-l pe ghidul nostru britanic, am petrecut 3 ore în Muzeul Vaticanului, admirând sculpturile și frescele minunate, totul culminând cu Capela Sixtină a lui Michelangelo.

Nu credeam că voi îndrăgi atât de mult acest oraș. Cu siguranță, Roma este un loc mirific, plin de măreție, încărcat de frumusețe la tot pasul. În timp ce vizitam diverse locuri, mă încerca un semtiment frumos, acela că voi reveni cândva, iar toate acele locuri nu-mi vor mai fi necunoscute, ci îmi vor fi locuri familiare și dragi. Am descoperit că italiana e o limbă frumoasă, pe care o înțeleg, dar pe care mi-aș dori s-o învăț, pentru a putea și vorbi; chiar am învățat câteva cuvinte, auzite de la localnici sau "însemnate" în locurile pe care le-am vizitat.

Ne-am întors în București, nostalgice, dar încărcate cu energie pozitivă și mai bogate cu încă o experiență deosebită. Ne vom întoarce cândva...până atunci, sper să bifăm pe hartă și alte locuri, la fel de frumoase...