duminică, 22 septembrie 2013

Rebecca

Îmi plac casele unde există o bibliotecă (în adevăratul sens al cuvântului), dispusă pe 2-3 rafturi mari, înţesate de cărţi. Şi eu m-am bucurat de o astfel de bibliotecă acasă, ai mei au adunat de-a lungul timpului tot felul de cărţi, cumpărate sau primite (şi cu dedicaţie pe ele, aşa cum se obişnuia), cărţi peste care trecuseră anii şi  care aveau deja paginile gălbui. În clasa a 10-a, i-am cerut mamei să-mi recomande o carte şi mi-a pus în braţe romanul „Rebecca”, de Daphne de Maurier. Iniţial, am fost sceptică, am crezut că este o altă carte în stilui Sandrei Brown. Nu era însă cazul, am început că citesc cartea şi nu m-am putut dezlipi de ea până n-am terminat-o. Mi-a plăcut extrem de mult, avea un fir narativ şi implicaţii psihologice care nu te lăsau să te opreşti din citit şi să revii peste câteva ore sau a doua zi. Ulterior, am aflat că există o continuare a romanul; încântată de această descoperire, am început să citesc “Lady de Winter”, de Susan Hill. Nu m-a impresionat însă prea mult, nu mi-a marcat cu nimic experienţa de cititor, aşa cum reuşise “Rebecca”. Era o continuare fadă, previzibilă, fără implicaţii care să creeze dependenţă pentru citirea romanului. Am continuat însă să citesc cartea până la capăt, mai mult pentru că mă aflam încă în frenezia creată de Rebecca.

În urmă cu 2 ani, am descoperit spectacolul Rebecca, jucat la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti. Am vrut cu tot dinadinsul să merg la spectacol, chiar cu riscul de a merge singură, după ce am aflat că mai multe prietene îşi făcuseră deja alte planuri pentru seara respectivă. Ce-i drept, cred că le anunţasem înainte cu o zi sau două şi era normal să nu fie toate disponibile; din fericire, am mers cu Roxana. Spectacolul a fost mai mult decât minunat, în cele aproape 3 ore am trăit la maxim, din nou, povestea Rebeccăi, de data aceasta sub o altă formă, într-un spectacol/musical cu o interpretare impecabilă a protagoniştilor. Deşi personaj negativ, pentru care publicul nu are întotdeauna o simpatie mare, Adina Sima a interpretat cu succes pe doamna Danvers. Nici ceilalţi protagonişti nu erau mai prejos, era imposibil să nu ţi se facă pielea de găină atunci când aceştia interpretau şi îşi înalţău tonul pe alte culmi, spre încântarea spectatorilor.  

Spectacolul a fost încheiat cu multe reprize de aplauze frenetice, timp în care actorii părăseau scena şi reveneau, chemaţi de aplauzele care nu se mai terminau. Mi se pare incredibil acest sentiment, când toţi cei prezenţi aplaudă actorii pentru prestaţia lor. Dacă pentru mine este atât de frumos acest moment, nu-mi pot imagina cum este pentru actori. 

Aş mai revedea spectacolul Rebecca de încă 5 ori şi tot nu m-aş plictisi.

Cărţile vor râmâne întotdeauna vii

                             
Nu mi-a plăcut dintotdeauna să citesc şi nu am început să citesc atât cât mi-aş dori acum, atunci când trebuia. Îmi amintesc când eram foarte mică ( nu mai reţin dacă în clasa I sau înainte) şi stăteam pe scaunul cu spătar înalt din bucătăria de la ţară, citind cu voce tare o cărticică, „Soacra cu trei nurori”. Îmi amintesc că nu eram prea încântată să citesc, dar citeam pentru că trebuia, pentru că mami mă "determina" să citesc şi mă asculta în timp ce făcea mâncare.

Au trecut anii, am crescut, nu-mi mai amintesc cât de mult am citit în şcoala primară sau chiar în generală (cel mai probabil, citeam lecturile obligatorii pentru şcoală, nu prea aveam iniţiativă să citesc suplimentar, pentru mine). Am început cu adevărat să citesc mult abia din clasa a 9-a (cam târziu), când am primit la ora de română lista de cărţi suplimentare de citit. Am început cu una, mi-a plăcut, şi nu m-am mai oprit până n-am terminat lista. Deja devenise o plăcere mare să citesc, începusem să caut cărţi prin biblioteca de-acasă sau să împrumut de la biblioteca şcolii. Interesul meu pentru cărţi fusese declanşat.

În liceu, am devorat cărţi, romane cu câte 2-3 volume groase şi întotdeauna îmi părea rău când terminam o “poveste”, o altă realitate în care fusesem afundată timp de câteva zile. Anna Karenina, Crimă şi pedeapsă, Muntele Vrăjit, Cel mai iubit dintre pământeni, Ion, Marele Singuratic, Delirul şi altele. Majoritatea cărţilor le împrumutam de la Biblioteca Judeţeană, unde mergeam destul de des în vacanţele de vară pentru a returna un volum şi a lua altul. Îmi amintesc mai ales de Mizerabilii, roman pe care l-am citit cu sufletul la gură şi care m-a ţinut captivă chiar si după finalul scris de autor, final pe care însă eu l-am “ratat” oarecum şi căruia nu i-am acordat atenţia cuvenită. După ce-am terminat al II-lea volum din Mizerabilii, m-am grăbit să merg la bibliotecă, să-l returnez şi să-l împrumut pe următorul, ferm convinsă că mai exista un volum. Acolo am avut însă marea surpriză să aflu că, de fapt, editura de la care citisem eu romanul avea 2 volume; într-adevăr, alte edituri aveau romanul disponibil în 3 volume. Pe moment, am simţit o dezamăgire mare, faţă de mine, că nu am ştiut că acela e sfârşitul, dar mai ales faţă de autor...consideram că romanul merita un alt final, totul rămăsese suspendat, iar eu aşteptam şi voiam să mai citesc încă un roman. Atunci, aş fi vrut să iau înapoi volumul pe care tocmai îl returnam, să mai citesc încă o dată sfârşitul, de data aceasta ştiind că nu mai există nicio continuare. Nu am făcut asta, însă am plecat şi am rememorat finalul pe care îl citisem, încercând să mă conving că acela era finalul poveştii.


În clasa a 10-a, când franceza devenise un hobby pentru mine, manifestat şi prin nopţile în care învăţam pentru a participa la olimpiade, am început să citesc cărţi în franceză. Venind la Bucureşti în primăvară, am cumpărat câteva cărţi bune în franceză de la anticariatul de la Universitate. Dădusem câţiva lei pe fiecare, eram încântată că am cărţi în franceză, pe care dădusem foarte puţin şi care sunt ale mele. Seara, citeam cărţi în franceză şi stăteam cu dicţionarul şi caietul lângă mine, să caut şi să notez cuvintele necunoscute. În felul acesta, m-am bucurat de lecturi frumoase în franceză şi mi-am îmbogăţit vocabularul, notând şi învăţând cuvintele noi.

 Revenind la cărţi, în general, uneori, am regretul că nu am citit mai mult, mult mai mult, atunci când încă nu descoperisem că-mi place să citesc. Dacă aş fi descoperit mai devreme cărţile pe care le-am citit mai târziu într-o clipită, ar fi fost altceva. Timpul nu mai poate fi schimbat. Sunt însă fericită că fac parte dintr-o generaţie în care laptopul, smartphone-urile sau alte device-uri, care ocupă azi integral timpul liber al adolescenţilor, nu erau un must-have. Sunt fericită că am citit Anna Karenina, Crimă şi Pedeapsă, Cel mai iubit dintre pământeni (care mi-a plăcut extrem de mult, mai ales fraza “Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?”) şi multe alte cărţi, cărţi pe care le-aş citit încă o dată, şi încă o dată. Mă întreb câţi din adolescenţii de azi mai citesc asemenea romane….cel mai probabil, mulţi dintre ei nici au au auzit de ele, darămite să le mai şi citească. Mă uit cu groază la puştoaicele pe care le întâlnesc pe stradă, în tramvai sau metrou: zgomotoase, vulgare, indiferente şi ignorante pentru tot ce ţine de frumos, bun-simţ şi educaţie, al căror unic scop este să epateze şi să fie “cool”, căzând cu graţie în derizoriu şi prostie.

Îmi pare rău că, de-acum înainte, mii de cărţi vor rămâne neatinse în biblioteci, se va pune praful pe ele, fară ca cineva să le citească şi să traiască acea experienţă unică pe care fiecare carte o dă cititorului său. Într-adevăr, cărţile fizice vor rămâne “învechite” şi datorită sau, mai degrabă, din cauza ebook-urilor şi a eBook-readerului, care au înlocuit cititul tradiţional. Pentru mine, cărţile fizice vor râmâne în continuare preferate, citesc cât pot de mult din cărţi fizice, pe care îmi face plăcere să le ţin în mână; să dau pagină după pagină şi să pun un semn de carte pentru a şti de unde să reiau lectura.