„A fost odată o fetiţă liniştită, care ducea o existenţă banală, cu bucurii şi tristeţi, slăbiciuni şi sentimente, pasiuni şi regrete. Această fetiţă nu era însă la fel ca ceilalţi: era unică, percepea lumea prea intens şi nu ştia care este locul ei în această lume. Fetiţa ştia ce vrea de la viaţă, dar nu înţelegea ce planuri are viaţa pentru ea; îşi dorea să traiască în realitatea ei, dar realitatea în care exista nu era cea pe care şi-o dorea. Uneori, nimic nu avea sens, totul era prea complicat sau poate prea dificil pentru ca ea să desluşească misterele. Fetiţa avea amintiri, dar acestea ajungeau să fie alterate de timp, de ceilalţi sau chiar de ea însăşi. În schimb, visele ei erau inepuizabile; mereu altele, mereu fascinante, mereu prezente. Visele îi aparţineau…..nimeni nu putea să i le fure vreodată , ar fi fost ca şi cum i-ar fi furat propria conştiinţă de sine. În vis era fericită, trăia într-o lume doar a ei, o realitate pe care şi-o construia singură, dar care se năruia la fel de repede.
Într-o zi, fetiţa întâlneşte ceva, sau pe cineva; poate era doar o nălucă care dispărea în noapte, sau era într-adevăr o stea….o stea norocoasă. Dar oare există stele pământene? Au ele vreun scop sau puterea de a ne lumina paşii? Cu timpul, pentru fetiţă, această nălucă s-a transformat într-o stea; o stea care a ajutat-o să înţeleagă mai bine lumea, să se cunoască mai bine pe sine şi să descopere noi lucruri. Steaua ei a făcut-o să înţeleagă că realitatea pe care o trăia nu era cea pe care o dorea….era doar o iluzie pe care fetiţa o hrănea în permanenţă cu visele şi dorinţele ei. În acel moment, fetiţa a hotărât să pună punct…….şi-ar fi dorit însă să dea acele ceasornicului înapoi şi să le fixeze în locul de unde ar fi vrut să înceapă. Steaua i-a explicat că acest lucru este imposibil: putea doar să opreasca pentru o secundă timpul….şi să pornească din acel moment, lăsând la o parte amintirile. Acea secundă a existat într-adevăr….fetiţa a avut curajul de a opri timpul în favoarea ei şi de a se arunca din nou în vâltoarea vieţii.
Fetiţa se întreaba adesea dacă fiecare om are o stea……sau poate fiecare în parte este o stea pentru altcineva. Steaua ei i-a răspuns că poate era şi ea o stea….o stea norocoasă care străluceşte şi răsare pentru cineva anume. Şi prietenii ei ? erau şi ei stele, sau fetiţa era steaua lor? Atunci steaua a învăţat-o că nu trebuie să fie o stea pentru cineva, trebuie să se simtă ca o stea şi să creadă că poate face lucruri măreţe, care să-i lumineze calea sa şi pe a prietenilor săi.
De la steaua ei norocoasă, fetiţa a învăţat multe lucruri: a învăţat că nu este suficient să-şi dorească un lucru, ci trebuie să facă ceva pentru a-l obţine. A învăţat că realitatea pe care o trăieşte nu se va transforma niciodată în realitatea pe care şi-o doreşte. A învăţat că nu se poate întoarce în trecut, dar poate începe din locul pe care îl stabileşte ea. A invăţat că viaţa este frumoasă şi merită să-şi dorească mai mult decât are……a învăţat că există locuri pe care le poate „escalada” şi care îi pot aduce fericirea…măcar pentru o clipă. A învăţat că prietenii adevăraţi vor fi lângă ea mereu…..chiar dacă sunt departe. A învăţat că iubirea o poate da acelora pe care ea îi alege şi care îi dau în schimb iubirea lor. A învăţat că nimic nu este greu şi imposibil…...este doar dificil să creadă că va reuşi.
Steaua ei norocoasă……pentru cât timp va mai fi lângă ea şi o va îndruma? Dar fetiţa o roagă mereu: „Mai ai grijă de mine, steaua mea!” ”
