luni, 26 aprilie 2010

ZPD la Facultatea de Litere

Azi au început "Zilele Porţilor Deschise" la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

Dimineaţă am fost cu fetele să prezentăm un proiect la un curs(am început şi sesiunea, din nefericire)...în hol erau aranjate standurile pentru fiecare specializare, totul era colorat şi arata bine. După câteva luni bune în care ne-am întâlnit, am dezbătut şi ne-am lovit de diverse obstacole, mă bucur că am ajutat la organizarea acestui eveniment...cred că am făcut o treabă bună noi, cele 7-8 fete din echipa centrală. Am venit şi cu ideea afişului de mai jos (de fapt, Raluca a venit prima cu această idee, noi doar am acceptat-o şi am susţinut-o ca fiind cea mai bună), am adus şi partenerii media etc.

Ideea afişului este următoarea: în partea de sus, sunt pozele unor absolvenţi de Litere, care au devenit persoane cunoscute (Adriana Săftoiu, Gabriela Vrânceanu Firea, Mircea Cărtarescu etc). În partea de jos, am dorit să punem poze cu studenţi de la Litere, care ar putea ajunge la fel ca cei de sus şi care îi reprezintă totodată pe viitorii studenţi, liceenii de azi pe care vrem să-i "recrutăm". În fine, după multe încercări de a găsi studenţi care să apară pe afiş (astfel încât să nu avem probleme că ar apărea pe afiş fără acordul lor).....am ajuns să ne punem pe noi:)) (fetele din partea de jos a afişului sunt o parte din cele care am organizat evenimentul). Pentru unii, asta ar părea egoism sau ceva de genul (adică de ce să ne punem pe noi pe afiş?); pentru noi, a fost o soluţie convenabilă, găsită în ultimul moment.





Eu una m-am bucurat când am văzut azi la facultate acest afiş, cred că arată mult mai bine decât cele din anii trecuţi şi.....este totuşi o răsplată a muncii noastre.

marți, 20 aprilie 2010

Lalele

Azi am luat un buchet de lalele pentru ziua unei prietene(by the way:La multi ani Miruna); le-am pus in apa, s-au deschis si erau atat de frumoase....Ce ma gandesc eu cu Alina...hai sa facem poze cu lalele; si am facut....Concluzia: cand omul n-are de lucru, isi face:)

P.S: maine am hotarat sa luam un buchet de lalele si pentru camera noastra, poate ne mai "inspira".





luni, 19 aprilie 2010

Leapşa: ani de liceu Vs. studenţie

Pe blogul Facultăţii de Litere, ( http://blog.litere.ro/ ) cu ocazia Zilelor Porţilor Deschise, fetele au realizat un mic joculeţ. So, let's see...

Crezi ca te-ai distrat în liceu? Aşteaptă să vezi cum o să fie studenţia la Litere!

Ani de Liceu:

Ore de somn/noapte - multeee
Cafele băute/zi - nici una
Ore petrecute invăţând - când era cazul: lucrări, teze
Prieteni - colegele de clasa...multe
Filme/saptamană - 3-4
Certuri cu parinţii - nu intram in conflicte des
Ultimul concert la care ai mers - concertele care aveau loc in oraş, cu diverse ocazii
Bautura preferată - Prigat de portocale roşii
Locuri frecventate - parc, Bulevard, luam magazinele la rând când ne intorceam de la liceu...
Vicii - TV-ul, shopping

Studenţie:

Ore de somn/noapte - sesiunea e cea mai proastă perioadă pentru dormit; în restul anului, în jur de 8 ore
Cafele băute/zi - în sesiune, mai fur de la colega câte o gură de 3 în 1, cu lapte
Ore petrecute invăţând - la început, era ok...în ultimul an, sesiunea e un adevărat dezastru, n-ai timp nici sa mai respiri...aproape:)
Prieteni - s-au adunat multe fete, CRP-iste şi ele
Filme/saptamană - 2-3; depinde de unde mai făceam şi noi rost de un torrent sau film..
Certuri cu parinţii - rar...de exemplu când întreabă "ţi-ai terminat licenţa?"...un moment în care îţi vine să-ţi iei câmpii şi să pleci pe Marte eventual...
Ultimul concert la care ai mers - nu mai ştiu
Bautura preferată - vin fiert...fetele ştiu de ce:)
Locuri frecventate - Cişmigiu, Carrefour (prea des), Universitate, Grozăveşti (my dearest place),BCU uneori..
Vicii - ciocolată, plimbatul excesiv....


Dau leapşa mai departe către Aniela Macarin, Roxana Condruţ, Raluca Duţă

vineri, 16 aprilie 2010

"Preţul unui surâs"

Din aceeaşi carte, "Secretele succesului", de Dale Carnegie, am găsit următoarea povestioară: "Acum câţiva ani, un magazin din New York a oferit celor care le citeau anunţurile publicitare următoarea mostră de filozofie domestică, în semn de recunoştere a presiunii la care erau supuşi vânzătorii de Crăciun:"

Preţul unui surâs de Crăciun

"Nu costă nimic, dar oferă mult.
Îi îmbogăţeşte pe cei care îl primesc, fără a-i sărăci pe cei ce-l oferă.
Nu trăieşte decât o clipă, dar amintirea lui supravieţuieşte uneori o eternitate.
Nimeni nu e atât de bogat încât să se poată descurca fără el şi nimeni atât de sărac după ce i-a cunoscut avantajele.
Aduce fericirea în cămine, cultivă bunăvoinţa într-o afacere şi este parola prieteniei.
Poartă odihna celor obosiţi, speranţa celor descurajaţi, lumina soarelui pentru cei trişti şi este cel mai bun antidot al Naturii pentru necazuri.
Totuşi, nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, căci nu serveşte la nimic până nu este dăruit.
Şi dacă în ultima clipă a agitaţiei de Crăciun vânzătorii noştri vor fi prea obosiţi să vă zâmbească, putem să vă rugăm să le dăruiţi dumneavoastră un surâs?
Căci nimeni nu are mai multă nevoie de un zâmbet decât cel care nu mai are nici unul de oferit."


Este atât de frumos textul, încât nu poţi să mai adaugi nimic, doar să înţelegi cu adevărat ceva din ce transmite.

Un zâmbet...

De câte ori zâmbim într-o zi obişnuită? De câte ori ne amintim să le zâmbim celorlalţi sau de câte ori ne zâmbim nouă înşine? Cu siguranţă, facem aceste lucruri rar. Un zâmbet....e un gest atât de uşor de realizat, şi totuşi oamenii zâmbesc atât de greu.

Azi m-am trezit mai târziu, am vrut să recuperez orele nedormite din timpul saptămânii. După ce m-am dezmeticit puţin, găsesc pe masă un bileţel cu mesajul: "Tu faci Bucureştiul mai frumos!". N-am schiţat iniţial nicio reacţie; în afară de Alina (colega mea de cameră), care plecase de dimineaţă, nu avea cine sa-mi lase acest bilet; şi totuşi, eu nu înţelegeam ce e cu el...l-am întors în final pe partea cealaltă şi am găsit continuarea: "Nu te întreba de la cine e, mai bine zâmbeşte!:)". Brusc, am avut reacţia potrivită: am zâmbit cu poftă şi am devenit binedispusă, aşa somnoroasă cum eram.

Aşadar, un zâmbet valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Mă bucur când văd pe cineva zâmbind, îmi place când îmi zâmbeşte cineva. Din păcate, asemenea celorlalţi, eu uit uneori să mai zâmbesc. Dar atunci când îmi amintesc să zâmbesc, acest lucru îmi schimbă toată ziua.

De câteva zile, citesc o carte:"Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent", de Dale Carnegie. Aş putea spune că este o carte de automotivare, unde se regăsesc poveşti ale unor persoane care, prin personalitatea şi deschiderea lor către ceilalţi, au avut succes în viaţă. În paginile acestei cărţi, am găsit câteve citate care mi-au plăcut:
"Singura cale spre buna dispoziţie pierdută este să ne binedispunem noi înşine, ca şi cum am purta veselia în noi înşine..."

"Orice om caută întotdeauna fericirea- şi există o singură cale sigură de a o găsi. Prin controlul asupra propiilor gânduri. Fericirea nu depinde de factori externi, ci de condiţiile dinăuntrul nostru."

"Nu există nimic bun şi nimic rău", spunea Shakespeare, "gândirea noastră împarte lumea în fericire şi nefericire."

După ce am citit aceste rânduri, m-am dus în faţa oglinzii...şi am zâmbit. Mi-am zâmbit mie însămi sau mi-am imaginat că în oglindă era o altă persoană, căreia îi zâmbeam. Cred că auto-sugestia funcţionează atunci când îţi doreşti cu adevărat să ieşi dintr-o stare de plictiseală şi să nu iroseşti o zi întreagă, fiind taciturn. Un zâmbet îţi înveseleşte într-adevăr ziua. So...REMEMBER TO SMILE:)

Later edit: Se pare că nu era Alina cea care a scris acel bileţel, ea doar l-a găsit sub uşă; am fost puţin "dezamăgită", credeam că este de la ea, pentru mine. Aşadar, nu ştim cine l-a scris, probabil au greşit uşa. Dar ce mai contează acum? în acel moment, mi-a făcut ziua mai frumoasă...

vineri, 9 aprilie 2010

Cum reuşim să-i cunoaştem pe ceilalţi?

De multe ori, intrăm în conflicte de idei/concepţii cu ceilalţi, din cauza neinţelegerile. Cu excepţia neinţelegerilor interculturale, care sunt aproape inevitabile şi greu de explicat, există un alt tip de neînţelegeri, între oameni care susţin că se cunosc, şi încă destul de bine.

De fapt, în anii de facultate am învaţat la cursurile de comunicare că nu există comunicare interpersonală: avem cunoştinţe despre interlocutorul nostru, îi cunoaştem anturajul, ştim ce-i face plăcere, îl "citim" din priviri şi din reacţiile non-verbale. Nu avem însă acces la datele sale pshihologice, nu vom şti niciodată ce se află în mintea lui, la ce se gândeşte cu adevărat. De multe ori, trăim cu iluzia ca îl cunoaştem pe cel de lângă noi; în realitate, putem intui doar aspectele de suprafaţă, putem trage singuri concluziile pe care ni le dorim, dar, aşa cum spuneam mai sus, nu există o comunicare adevărată. De cele mai multe ori, suntem egoişti şi individualişti, de aceea înţelegem şi auzim doar ceea ce dorim şi ce ne este convenabil, refuzăm evidentul sau adevărul. Adevărul însă este mereu undeva la mijloc, din moment ce gândurile noastre sunt subiective, iar faptele vor fi la fel.

Să fii altruit înseamnă să te transpui în pielea celuilalt, să-l înţelegi fără a-l compătimi însă. Cu greu reuşesc oamenii să realizeze acest lucru, ei se interesează doar de propria persoană şi de satisfacerea unei stări de bine.
Atunci când te interesezi de soarta cuiva, intenţia ta va fi deseori greşit interpretată, discuţia se poate transforma într-o serie de replici contradictorii, iar orice comunicare se încheie. Dacă oamenii ar înţelege că nu putem şti cu exactitate ce doreşte celălalt de la noi, multe discuţii inutile ar fi evitate.
Toţi pretindem că ştim să comunicăm; de fapt, doar transmitem informaţii unidirecţionale, fără a mai aştepta şi răspunsul celuilalt.

Mi-ar plăcea să ştiu ce gândesc ceilalţi, să le pot descifra dorinţele, dincolo de aspectele exterioare, precum mimică, gesturi sau cuvinte. Să nu mai fiu nevoită să-mi pară rău de o situaţie în care fiecare îşi susţine punctul de vedere şi nu se ajunge la niciun compromis. Ştiu însă că este imposibil să cunoaştem cu adevărat pe cineva. Poate nu ajungem să ne cunoaştem cu adevărat nici pe noi înşine, de ce am avea pretenţia să-i cunoaştem pe ceilalţi? ne apropie multe lucruri, dar în acelaşi timp ne îndepărtează atât de multe...