Rebecca

Îmi plac casele unde există o bibliotecă (în adevăratul sens al cuvântului), dispusă pe 2-3 rafturi mari, înţesate de cărţi. Şi eu m-am bucurat de o astfel de bibliotecă acasă, ai mei au adunat de-a lungul timpului tot felul de cărţi, cumpărate sau primite (şi cu dedicaţie pe ele, aşa cum se obişnuia), cărţi peste care trecuseră anii şi  care aveau deja paginile gălbui. În clasa a 10-a, i-am cerut mamei să-mi recomande o carte şi mi-a pus în braţe romanul „Rebecca”, de Daphne de Maurier. Iniţial, am fost sceptică, am crezut că este o altă carte în stilui Sandrei Brown. Nu era însă cazul, am început că citesc cartea şi nu m-am putut dezlipi de ea până n-am terminat-o. Mi-a plăcut extrem de mult, avea un fir narativ şi implicaţii psihologice care nu te lăsau să te opreşti din citit şi să revii peste câteva ore sau a doua zi. Ulterior, am aflat că există o continuare a romanul; încântată de această descoperire, am început să citesc “Lady de Winter”, de Susan Hill. Nu m-a impresionat însă prea mult, nu mi-a marcat cu nimic experienţa de cititor, aşa cum reuşise “Rebecca”. Era o continuare fadă, previzibilă, fără implicaţii care să creeze dependenţă pentru citirea romanului. Am continuat însă să citesc cartea până la capăt, mai mult pentru că mă aflam încă în frenezia creată de Rebecca.

În urmă cu 2 ani, am descoperit spectacolul Rebecca, jucat la Teatrul Naţional de Operetă din Bucureşti. Am vrut cu tot dinadinsul să merg la spectacol, chiar cu riscul de a merge singură, după ce am aflat că mai multe prietene îşi făcuseră deja alte planuri pentru seara respectivă. Ce-i drept, cred că le anunţasem înainte cu o zi sau două şi era normal să nu fie toate disponibile; din fericire, am mers cu Roxana. Spectacolul a fost mai mult decât minunat, în cele aproape 3 ore am trăit la maxim, din nou, povestea Rebeccăi, de data aceasta sub o altă formă, într-un spectacol/musical cu o interpretare impecabilă a protagoniştilor. Deşi personaj negativ, pentru care publicul nu are întotdeauna o simpatie mare, Adina Sima a interpretat cu succes pe doamna Danvers. Nici ceilalţi protagonişti nu erau mai prejos, era imposibil să nu ţi se facă pielea de găină atunci când aceştia interpretau şi îşi înalţău tonul pe alte culmi, spre încântarea spectatorilor.  

Spectacolul a fost încheiat cu multe reprize de aplauze frenetice, timp în care actorii părăseau scena şi reveneau, chemaţi de aplauzele care nu se mai terminau. Mi se pare incredibil acest sentiment, când toţi cei prezenţi aplaudă actorii pentru prestaţia lor. Dacă pentru mine este atât de frumos acest moment, nu-mi pot imagina cum este pentru actori. 

Aş mai revedea spectacolul Rebecca de încă 5 ori şi tot nu m-aş plictisi.